Îmbrăcase
pentru prima oară rochiţa dantelată. O primise în dar de la mama ei când
împlinise cinsprezece ani. O admirase ceva vreme, trecându-şi degetele lungi
peste volănaşele superbe, ce curgeau ca valurile mării, lasând în urma lor
albul spumei. O considera un adevărat simbol al eleganţei şi al feminităţii,
însă de teamă să nu crească şi să nu trebuiască să se maturizeze a pus-o pe un
umeraş din pluş şi a agăţat-o în spatele
dulapului. A abandonat odată cu ea teama de a deveni adult, dar şi graţia femeii
ce ar fi umplut cu corpul său rochia fragilă.
Prefera să îi fie complimentat talentul de a cânta la pian, energia debordantă
şi firea jucăuşă, nu aspectul.
Observase că lumea din
jurul ei începuse să i se adreseze cu "domnişoară", să se încline
când o vede, să îi spună că are părul mai lung şi ochii mai strălucitori. Auzea
ca un ecou supărător replica "Ce mare te-ai făcut de când nu te-am mai
văzut!" în fiecare seară înainte de culcare. Nu înţelegea ce vede lumea
schimbat la ea când ea a rămas de fapt aceeaşi Lotte care acum câţiva ani,
mândră că ajunge la mânerul uşii, poftea invitaţii în casă şi le arăta drumul
către sufragerie.
Mama ei, care nu odinioară i se adresa cu "copilul meu scump şi
drag", acum nu se putea opri din a-i spune "drăguţa mea",
dându-i sfaturi despre ţinutele pe care ar trebui să le poarte şi manierele pe
care ar trebui să le aibă. Ea nu dăduse prea mare importanţă hainelor pe care
le îmbrăca, iar lipsită de maniere nu era. Se întreba, de ce dintr-o dată,
totul se schimba în jurul ei; asemeni unui actor pe scenă, care rămâne acelaşi
în timp ce decorul din spatele lui este înlocuit de unul nou, în care trebuie
să trăiască şi să-şi accepte destinul.
Adesea doamnele i se
adresau cu "Lorette", propriul nume sunându-i aşa de grosolan şi de
exagerat, dând formă gurilor, acaparând întreaga fiinţă umană care răsufla
chemarea.
Era copilăroasă, dar nu
încuiată, fiind atrasă de literatură încă de la 10 ani. Citea cărţi de dragoste
fără să viseze la ea. O admira, ca pe o operă de artă aşezată pe un piedestal,
solitară şi rece, arogantă şi mândră de propria existenţă. Nu îşi formase nicio
clipă imaginea unui ideal masculin; eroii din cărţi luau forma eroilor din
basme, erau frumoşi fără să ispitească.
Dragostea ei pentru lirism s-a
simţit prea îngrădită între copertele cărţilor, ochii începând să alunece pe
portative, iar degetele pe clape. Năştea dintr-o pasiune pură melodii
încântătoare, care mai răsunaseră şi înainte din piane celebre, dar niciodată
aşa de sincer.
Acum se plimba de una singură pe
străzile umede și argintii ale Parisului. Pășea grijuliu să nu își murdărească
pantofiorii asortați cu rochița. Luciul asfaltului oglidea doar încălțămintea
oamenilor, cam asta era tot ce conta. Toți se plimbă zilnic, confruntându-se cu
probleme care le întunecă ochii, se lasă ghidați de monotonie și de rutină. Cât
de departe trebuie să fie sufletul de viața cotidiană, cât de uitat și neglijat
în fața minții neobosite... Răcoarea care s-a lăsat după o zi ploioasă o făcea
să se simtă delicată, să însuflețească rochia cu grație. Prefera să nu o vadă
nimeni, de aceea ieșise acum. Privea oamenii de la fereastră în fiecare zi și
îi cunoștea perfect. Nimeni nu ar fi observat-o acum, toți își plecau capul în
pământ sau priveau absenți, nimeni nu ar fi observat că era diferită. Dorea să
parcurgă acest drum inițiatic în secret, cât mai departe de orice i-ar putea
profana pașii.
Se înălța pe vârfuri și simțea cum
picioarele ei devin mai lungi, mai subțiri, mai feminine. Și totuși tocurile
i-ar fi îngrădit libertatea de a fi exact cât de înaltă și-ar fi dorit. Poate
nu era pregătită încă.
~
Era o zi ploioasă, una dintre cele
pe care le adora; o ploaie nu
prea violentă, însă neîncetată, însoțită destul de rar de tunete. Se ridicase
deasupra biroului astfel încât să poată privi pe geam. În fața blocului ei era o
străduță îngustă dar destul de aglomerată pe care se zăreau o grămadă de
umbrele deschise, de diferite culori și modele, fiecare reflectând într-o anumită
măsură personalitatea trecătorului. Era
un balet destul de jalnic, încet și neînsuflețit, privit numai de ea. Pe partea
cealaltă a străzii, de după o fâșie de trotuar, se înălța din asflat un alt
bloc la fel de masiv, impunător, trist și indiscret. Cei doi giganți se priveau
zilnic, de zeci de ani, gata-gata să se confrunte, dar niciunul nu îndrăznea să
pășească spre celălalt de teamă să nu strivească viața de la sol. Fiecare
locuitor stătea cu perdelele trase, ascunzându-se de soare și de lumea exterioară,
numai ea nu. Avea biroul sub fereastră și își întrerupea din când în când
treaba ca să privească afară. Uneori surpindea câte un tremur al draperiilor
care o făcea să se simtă superioară, știind de prezența locuitorilor acolo, ce
și-au trădat existența cu un gest infim.
De câteva zile observase că
apartamentul din fața ei avea perdelele date la o parte, însă nimeni nu
locuia acolo. Se zărea interiorul întunecat și maroniu, lipsit de mobilă și cu
pereții goi. S-a întrebat de ce au plecat oare foștii proprietari,
nevoie, evenimente familiale majore, dorința unei schimbări sau… În fond nu
avea nicio idee în legătură cu cei care au stat acolo înainte căci se ascundeau
după draperii, asemenea tuturor. Pentru o clipă și-a imaginat că au fost tineri
și au fugit de aici ca să-și împlinească un vis, departe de zgomotul vieții,
departe de umbra clădirilor.
După un
timp au început să apară perdeluțe la geamuri; una albă simplă la bucătărie, una bej în sufragerie, iar în dormitor una
albastru-închis care stătea mereu în părți, lăsând să se vadă interiorul.
~
Au trecut aproape doi ani de când se
plimba timidă, dar curioasă pe străzile ude și mohorâte, pășind delicat pe
linia dintre copilărie și adolescență, dintre “Lotte” și “Lorette”. Spre
deosebire de atunci, acum se visa mergând la brațul unui băiat, căruia însă nu
îi atribuia sentimente sau însușiri, ci doar îl ipostazia fiindu-i alături.
Gesturile lor uniformizându-se, sincronizându-se într-o plimbare însoțită de o
liniște neapăsătoare. Acum purta o rochiță bleu, cu mâneci trei sferturi, care
atârna până deasupra genunchilor și ținea o carte în mână, prizoniera degetelor
sale lungi. Ajungând acasă, mai spre înserat, s-a grăbit să își deschidă cartea
pe masă, vărsând lumina abundentă a lămpii deasupra paginilor. Plictisită de
valul de amănunte obositoare peste care dăduse, s-a ridicat din nou asupra
biroului ca să privească oamenii de afară. Printre felinarele aprinse dansau
leneș câteva perechi, tineri și bătrâni, armonizând perfect seara.
Noaptea își intra încet încet în
drepturi; freamătul oamenilor se transformase într-un ecou surd al
pașilor singuratici sau rătăciți ai vreunui visător, iar luna se înălțase pe
cerul negru, frumoasă și rece, martoră a întunericului.
Ridicându-și
privirea, aștepta să se izbească de o beznă nepăsătoare, dar de data asta a
întâlnit ceva nou; un alt suflet deschis. Așezat la birou, cu ochii plecați și
cu degetele înlănțuite pe peniță, stătea și el, cum stătuse și ea până acum.
Perdelele se zăreau doar în marginile geamului, pregătite parcă să cadă în
orice clipă peste acest spectacol de nonconformism. L-a privit câteva secunde,
dar de teamă ca el să nu îi surprindă privirea și-a plecat capul. A întâlnit
din nou paginile cărții, răbdătoare, așternându-și povestea, însă gândul ei nu
mai era cu ele. Ochii o îndemnau să se uite; era un tânăr de vreo 25 de ani, cu tenul alb-măsliniu care trăda faptul că
nu făcea parte dintre europeni, cu buze pline și frunte înaltă pe care curgeau
câțiva cârlionți negrii. Lumina lămpii îi
accentua obrajii subţi, definindu-i fizionomia deosebită. Figura sa nu inspira
o masculinitate sfidătoare, ci perfectă. Descoperise în el o frumusețe exotică, spaniolă.
Plimbările ei singuratice şi-au schimbat
menirea. Nu mai observa lumea din jur, nu ridica ochii din pământ iar paşii ei
îşi pierduseră din siguranţă. Toţi anii aceştia s-a întrebat ce îi făcea pe
oameni să existe atât de absenţi, să se individualizeze atât de puţin în ochii ei de străin. Nu şi-a imaginat niciodată că
doar câteva clipe ar putea să o arunce în rutina de oameni care zace pe străzi.
Îi privise din umbră şi îi judecase. Nu exista nicio scuză pentru avalanşa de
gânduri în care sunt îngropaţi zi de zi şi care nu îi lasă să privească cerul.
A auzit râsul cristalin al unui copil, un râs pe cât de inocent pe atât de
necruţător, un râs care o judeca pentru că s-a predat fără nicio împotrivire
vieţii de om mare. Voia să îi răspundă cu un surâs, să-i arate că ea nu s-a
schimbat, însă obrajii îi erau imobilizaţi. Îşi grăbi mersul ca să scape de
umilinţa unei fericiri exterioare care pe ea nu o putea pătrunde. Se întreba
dacă el a observat-o. Oare el a aruncat priviri scurte dar cercetătoare când
ochii ei erau neatenţi?
- Ce naiv din partea mea să gândesc astfel. Nu se cade ca
cineva ca el să se uite la cineva ca mine. Deşi nu era de acord întru totul cu
ceea ce-şi spusese, hotărâse că e cel mai potrivit să gândească aşa.
La masă şi-a dat seama că fusese prea tăcută, iar
de teamă să nu fie întrebată ceva a zâmbit şi a început să povestească despre
cartea pe care o citea. Era un roman de dragoste ce surprindea o iubire complicată, dar triumfătoare, a cărui drum era presărat de o grămadă de imputări şi sacrificii.
Desigur, nimic din ce eroul romanului nu ar face pentru a fi alături de fata
iubită. Familiile lor stându-le împotrivă n-au reuşit decât să-i ambiţioneze şi
să-i facă să fugă în lume împreună. Nevrând să dea impresia că ar putea râvni
vreodată la o iubire rebelă, Lorette a omis partea aceasta, scuzându-se că doar
atât citise.
S-a aşezat la birou când încă era zi, sperând că el
va apărea la geam pe nesimţite şi poate o va şi observa. Îşi trecea cu mâna
prin păr des, asigurându-se că arată perfect. Se expuse ca un bibelou într-o
vitrină, evidenţiindu-şi frumuseţea, ascunzându-şi personalitatea.
Obosise să mai joace rolul de păpuşă din porţelan
şi, inconştient, şi-a dat părul într-o parte şi s-a aplecat deasupra cărţii.
Venise. S-a surprins privindu-l din nou. Avea sub buza inferioară un petic negru
de barbă. Spre surprinderea ei, el a zâmbit, cu ochii tot plecaţi pe foi.
Zâmbea fiindcă ştia că ea îl privea. Şi-a pus neglijent semnul de carte, a
stins lumina şi a tras draperiile. Era ceva în zâmbetul lui ce ea nu mai
întâlnise până acum, ceva misterios şi ispititor.
Stăpânită de o crudă nerăbdare, și-a reluat fidelă
locul de la fereastră, așteptând. Între timp s-a strecurat și el la biroul său.
Ea a aruncat o privire grăbită la geamul lui. El o privea. Ochii săi căprui o
tulburau enorm, doar prin faptul că se uitau la ea. Un zâmbet prietenos și
liniștitor a înflorit pe chipul lui. Fermecată, copleșită de zâmbetul lui
fermecător, inconștient i-a răspuns cu un zâmbet, îmbujorându-se.
Personaje din carte, acțiuni, vorbe, întâmplări,
nimic nu mai avea sens acum, romanul din fața ei pierduse în favoarea
frumuseții lui.
El și-a apucat din nou stiloul și, grăbit, a
măzgălit ceva pe o foaie pe care apoi a lipit-o de geam. „Bună”. Știa că gestul
lui avea să o tulbure și mai tare, poate chiar să o sperie așa că, nelasându-i
timp ca ea să îi răspundă în vreun fel, și-a plecat din nou privirea și și-a
continuat treaba.
~
Lorette s-a
trezit într-o dimineață atât de superbă, de imaculată și de veselă încât îi
părea rău că nu s-a mai trezit copil, măcar pentru o ultimă dată. Familia se
adunase în jurul mesei din sufragerie, toți o întâmpinau cu zâmbete și urări.
Împliniste 18 ani. Acum nu se mai grăbea să se așeze la birou pentru a-l
întâlni. Profita de timpul petrecut alături de familia sa, gândindu-se că toți
adulții au răbdare și își delimitează prioritățile concret.
După masă, s-a
ridicat energic de pe scaun, lăsând volănașele rochiței să țopăie copilărește,
asemenea buclelor ei castanii-roșiatice. Era la fel de nerăbdătoare să-l
întâlnească asemenea fiecărei zile de când îl cunoscuse. Nu își vorbiseră însă,
doar se priveau, dar el simțea că azi trebuie să fie o zi importantă pentru ea.
O privea acum nu numai cu duioșie, ci și cu admirație. Ea i-a răspuns cu un
zâmbet jucăuș și timid. Era frumoasă, tânără, uimitoare, iar el observase asta
la ea. O adora mut.
Mama ei a intrat
în cameră radiind de fericire, aducându-i un pachețel frumos împachetat.
Lorette l-a deschis- era un roman gros, adevărat, cu copertele vișinii cartonate
și cu titlul gravat cu litere aurii pe față și pe cotor. Nu ar fi existat nimic
să o încânte mai mult decât o nouă carte, o nouă poveste, însă nu s-ar fi
așteptat ca tocmai povestea ei să devină o tragedie. Cadoul a fost însoțit de
cuvintele “Vei avea destul timp să-l citești în Luxemburg, fiindcă acolo ne mutăm chiar mâine!“
Zâmbetul și fericirea cu care ea sare de gâtul mamei
îmbrățișând-o s-au lăsat așteptate atât de mult încât momentul lor deja
trecuse. Doar o privire terifiată o fixa pe biata femeie, niște ochi care nu
mai puteau fi pătrunși și un suflet tumultos se apărau reciproc- inima de
realitate, realitatea de inimă. Chipul i s-a luminat apoi și Lorette i-a spus
mamei sale râzând că este schimbarea pe care o aștepta de mult, acel ceva nou
și incitant care trebuia să se întâmple odată cu schimbarea ei.
“Mi-am pierdut timpul sperând la un final de poveste când nu
am avut parte nici măcar de un început. Privirile nu pot hrăni o inimă, astea-s
copilării! Când nici rânduri nu se scriu nici lucruri nu se întâmplă. Dacă lași
ca fericirea ta să depindă de alții atunci bun rămas să-ți iei de la ea, căci
oricât ai avea impresia că însemni mult
pentru o persoană, niciodată nu e de ajuns ca să lupte pentru tine. De
ce ar lupta pentru tine?”
De data aceasta
ochii ei căprui îl priveau atât de rece încât el a avut impresia că devin
albaștri. Privea o străină arogantă. Ea a scris în grabă un bilețel pe care-l
întreba cum îl cheama. ” Joaquín”.
“De mâine la geamul meu va dăinui pustiul, și poate amintirea chipului meu. Să
te las în urmă n-aș putea fără să-mi frâng sufletul, așa că-ți cer, de dragul ochilor noștri ce se
cunosc, să vii să îmi vorbești. Și cine știe, poate vorbele tale mă vor face să
rămân.” Apoi a însemnat pe alt bilețel “Ora 9. Luxemburg.” și a tras perdeaua.
~
Dimineața a
întâmpinat-o cu noi gânduri și frământări. Poate a fost prea dură, poate ar
trebui să se ducă ea la el, poate ar trebui să se pună împotriva deciziei
părintești și să fugă oriunde-n lume cu el. Fiecare idee s-a stins, rând pe
rând, în marea de orgoliu. Bagajele erau pregătite, acolo o aștepta o nouă
etapă a vieții ei.
Trecuseră deja
două săptămâni de când Lorette a lăsat în urmă Parisul și distrugătoarea ei
așteptare zadarnică la aeroport. Zile încărcate de întrebări fără răspuns și
sentimente contradictorii. A decis într-un final să pună capăt amintirilor
începând o nouă carte, un roman proaspăt apărut care se pare că a impresionat o
grămadă de inimi. Ca de fiecare dată urma să se identifice cu “ea”, personajul feminin aflat în rol
principal, și să-i trăiască povestea.
Joaquín s-a trezit târziu,
după o noapte petrecută numai în prezența stiloului și a infinității de alb.
Inima îi bătea atât de puternic încât avea impresia că i se zbate și pieptul.
Își ia grăbit teancul de foi de foi de pe birou și iese pe ușă ca o furtună.
Și foile i se împrăștie pe
jos, iar lumea brusc încetinește în jurul lui, apoi devine absentă. Momentul
acela când realizezi că atunci când ceva nu e menit să se întâmple nu poți face
nimic în legătură cu asta, oricât ai vrea. Și chiar dacă ai depășit o piedică,
îndrăzneala ta de a te pune împotriva Universului va fi pedepsită cu secunde.
Doar câteva zeci de secunde i-ar mai fi trebuit și lui ca să prindă ușa
avionului în care se afla ea deschisă. Și totuși ea a plecat, întrebându-se
obsesiv “De ce ar lupta pentru mine? De ce?”.
Cartea pe care ea urma să o citească se numea „Portretul ei”, specificat pe
prima pagină „Unei iubiri care odată ce ar fi întâlnit graiul s-ar fi năruit.
Deși cuvintele au vrut să fie spuse, ceva mai presus de noi, oamenii, a avut
grijă ca ele să tacă, să moară, într-o glorie a unui amor imposibil” de Joaquín Pérez.
