Views.

Lucruri mici, gânduri mari 

marți, 28 mai 2013 - Publicat de Christine la 11:29
        Aseară îl ţineam în mână, reproşându-mi neglijenţa. Am observat târziu că încetase să mai mănânce. Am fost prea ocupată cu viaţa mea, cu care oricum se pare că nu fac mare lucru, şi nu mai dădeam atâta importanţă micului acvariu cu ţestoase. Inima îi pulsa fad, iar braţele sale puternice erau slăbite. M-am panicat şi, în disperarea unei ultime salvări, încercam patetic să îl fac să mănânce. M-am gândit la câteva lucruri care puteau să-l ajute dar necesitau timp, iar eu simţeam cum timpul mi se scurgea printre degete. Ştiam că s-ar putea să fie cândva prea târziu.
       Am râs şi am uitat din nou de el - lucru pentru care acum mă blestem. Am spus că poate să aştepte, ce ar conta o zi în plus.
       Acum un an, ţineam în mână broscuţa cea mare, care pe atunci era unica. Nu mânca şi, iubind-o cum orice copil iubeşte un animăluţ, am stat minute în şir încercând să fac ceva. Dar nu avusese nimic, şi am iubit-o şi mai tare când am văzut-o cum trăieşte. Am realizat câte ceva despre viaţă şi moarte şi despre linia infimă ce le delimită.
       Am sperat că cea mică va trăi, iar azi, venind cu medicamentul necesar, am descoperit că era prea târziu. De data asta ţineam mica fiinţă în mână, aşa cum mai făcusem şi mai înainte, însă lipsită de viaţă. Mai puteam să fac ceva? Mă întrebam doar "De ce?" însă de fiecare dată mă opream la "de", fiindcă răspunsul era clar - neglijenţă. Merita oare ca eu să decid soarta unui sufleţel? ...
       Atârna greu şi rece în palma mea, în faţă i se săpa veşnicia. Vântul aluneca printre clopoţeii atârnaţi în grădină, născând clinchete ce îmi acopereau suspinele, iar norii fumurii îmi mascau în umbra lor lacrimile. L-am pus pe cel ce a fost să fie Olly în pământ, privindu-l pentru ultima oară.
       Mi-am demonstrat  că am rămas un copil, un copil ce plânge la moartea sufleţelului pe care l-a vegheat o vreme, de care şi-a legat iubirea.
       M-am uitat cu oarecare reproş la cealaltă broscuţă, ei nu părea să îi pese. Am luat-o în mână să o pun în acvariu.
        Acum ţineam în palme viaţa, aşa cum acum câteva minute am ţinut în palme moartea.

0 comentarii

Tinerețe iluzorie 

vineri, 24 mai 2013 - Publicat de Christine la 01:27


*
Copilăria mi-am petrecut-o în Brighton alături de părinții mei. Nu prea aveam rude prin preajmă așa că a trebuit să ne descurcăm singuri. O auzeam rareori pe mama vorbind de sora ei, despre care, trăgând cu urechea, am aflat că este puțin senilă. Nu țin minte prea multe detalii. Știu doar că eram atât de atașat de structura „sora mamei” încât nu puteam să-i atribui titlul de “mătușă”. Îmi amintesc totuși una dintre vizitele pe care i le-am făcut când eram copil. Am ajuns destul de târziu la ea, eu fiind obosit am adormit în mașină, iar când m-am trezit am ieșit afară în răcoarea serii, fiind profund uimit de ceața extrem de deasă ce ne înconjura. Recunosc că m-am temut, era exact proiecția unei case bântuite, coșmarul oricărui copil. Interiorul era însă foarte primitor și sora mamei și-a îndreptat încă din primele clipe atenția asupra mea, zâmbind și exclamând neîncetat “Tânărule!”. Cred că atunci a fost ultima oară când am văzut-o.
Lăsând depănatul amintirilor la o parte, am avut un an epuizant. Am încercat să dau tot ce era mai bun din mine, să învăț și să mă dedic cu totul școlii. La începutul primului semestru aveam o prietenă- o chema Sharon. Nu puteam să spun că mă omoram după ea, în fond, nici nu știu ce am văzut în ea: avea ochii căprui spre verde, părul șaten, era cam nesuferită și exagerat de orgolioasă. Când i-am dat vestea despărțirii a cerut imediat un motiv întemeiat, pe care i l-am și oferit: “După cum știi, sunt în ultimul an. Vreau să aplic la un colegiu foarte bun care să îmi asigure un viitor. Relația noastră nu mai poate continua, de azi încolo trebuie să învăț, să învâț și numai să învăț.” Desigur că ei i s-a părut doar o scuză puerilă, născută din lipsa unui argument care să îmi susțină spusele. Era de asemenea și o fire foarte schimbătoare- când a văzut că nu am de gând să modific decizia luată, a început să îmi reproșeze că sunt un laș și că nu o să reușesc să ajung unde doresc. Vorbele ei mai tare m-au ambiționat și am vrut să-i demonstrez contrariul. Și uite-mă acum, pe picior de plecare, spre a începe un nou capitol din viața mea. Am fost admis la un colegiu de prestigiu din Londra, ceea ce înseamnă că îmi voi petrece următoii câțiva ani acolo. Plecatul de acasă într-un oraș străin implică o grămadă de responsabilități pe care de acum încolo trebuie să mi le asum. M-am gândit că s-ar putea să mă descurc greu cu banii, am decis să caut să mă angajez undeva unde programul îmi permite urmarea studiilor în voie, și care să îmi aducă măcar câțiva bani în plus. S-a mai ivit o șansă, venind chiar din partea mamei, să am un loc asigurat unde să pot sta, un loc nu așa de străin mie- casa “mătușii” mele. La început nu era sigură dacă să mă trimită sau nu acolo, dar în final, după monologul despre maturizarea mea în care i-am strecurat și posibilele avantaje ale situației pe care i l-am ținut, a ajuns la concluzia că este decizia mea. Simt cum voi lua parte la o nouă și interesantă poveste de viață, care mi se va scrie în fața ochilor, alături de femeia despre care nu știu aproape nimic și pe care nu am mai văzut-o de atâta amar de ani.                                                   









**

De o parte și de alta se zăresc doar case, i-am dat adresa șoferului de taxi care m-a luat de la gară, nu am nicio idee unde mă îndrept. Am început chiar să mă joc puțin cu imaginația mea și să presupun, oriunde mi se pare mie că încetinește puțin mașina, că una dintre casele pe care le văd poate fi cea în care voi sta. Nu multe erau luminate, semn că oamenii începeau deja să se retragă în paturile lor, în fața televizoarelor și să se pregătească de culcare. Partea aceasta a orașului pare destul de liniștită, dă impresia unui cartier de familiști. Nu mă simt deloc obosit, ci curios și foarte nerăbdător. Încep studiile abia de săptămâna viitoare, pâna atunci sper să mă acomodez locului. Mă uit după  case cufundate în beznă, trăind singură, nu văd de ce ar ține luminile aprinse. Am decis să stau pe locul din spate alături de valizele mele care mă înghesuiau, doar pentru simplul fapt că nu mă simțeam destul de deschis la vorbă încât să stau lângă șofer și să trăncănim tot drumul. Dintr-o dată pune o frână bruscă; primul meu gând a fost că am ajuns, dar apoi văd un tânăr fugind din fața mașinii. Nenorocitul, ce i se putea întâmpla! A avut mare noroc de data asta. Șoferul începe să mormăie ceva nemulțumit, nu am înțeles ce, dar probabil îl înjura pe amețit. A oprit mai târziu în fața unei case impunătoare, cu toate luminile aprinse. Mi-am spus că nu poate să fie asta, dar înainte să apuc să-i zic ceva șoferului, acesta a claxonat de două ori, în semn că am ajuns. Cobor din mașină trăgând valizele dupa mine și mă izbesc de o ceață albicioasă. Ce ciudat! Nu am observat-o până acum. Plătesc banii șoferului și mă îndrept spre ușa care mi se deschide chiar la timp în fața ochilor. Rămân uimit când realizez că sora mamei de acum corespunde perfect cu cea pe care o țin  minte din copilărie- o femeie scundă și subțirică, cu părul cărunt și ochii de un albastru hipnotizant, tremurul mâinilor destul de pronunțaț și vocea scăzută ce repeta obsesiv  “Tânărule!”. Trăiam parcă aceleași clipe de acum câțiva ani numai că în alt corp. I-am sărutat mâna și am intrat în sufragerie unde am fost întâmpinat de un miros puternic de țigară. M-am uitat împrejur dar nu am văzut nicio urmă de fum, iar ea nu fuma.
 Avea deja pregătită mâncarea pe care mi-a  pus-o grijulie în față. Am vrut să-i spun că nu mi-e foame, dar până la urma urmei era un prilej să mai stau cu ea înainte să merg la culcare. Nu m-a întrebat nimic, stătea și mă privea cum mâncam.
-          Ce tânăr ești! Fratele meu rămâne mereu tânăr!
Cuvintele ei nu păreau să aibă vreo logică, neavând vreun frate, așa că am decis să le ignor. M-am mulțumit doar să-i zâmbesc și să dau din cap afirmativ. M-a condus apoi într-o cameră de la etaj, camera mea. O încăpere simplă, cu un pat, un birou și un șifonier, exact ce-mi trebuie! Îmi așez frumos valizele și încep să le desfac. Simt un miros înecăcios de țigară. De unde să vină? Îmi arunc privirea pe fereastră, din ceața lăptoasă disting o siluetă. Pare să fie un bărbat întors cu spatele, care începe să se plimbe cu pași lenți pe mijlocul străzii. Își intoarce capul și îmi străfulgeră în minte imaginea celui pe care era să-l calce cu mașina; mă dau repede din fața geamului, puțin speriat. O avalanșă de întrebări mă macina, iar când să mă uit din nou pe fereastră omul dispăruse. Am decis că ar tebui să mă culc, poate drumul chiar m-a obosit.





***

Simt miros de fum de țigară. Îmi deschid încet ochii și văd totul neclar. Trupul îmi este paralizat, nu pot să-mi mișc mâinile, nici picioarele. În dreapta mea, lângă pat stă tânărul de afară, fumând tacticos, privindu-mă. Vreau să țip de spaimă, însă buzele n-au să mi se dezlipească. Se uită fix la mine, cu ochii săi albaștri infiniți, iar pe chip parcă îi înflorește un zâmbet ironic”Credeai că te poți ascunde?” sunt cuvintele pe care ar vrea să mi le arunce-n față. Sunt terifiat, iar liniștea apăsătoare în care zacem îmi alimentează frica. Nu scoate niciun sunet, își fumează liniștit țigara. Se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre fereastră apăsând cu putere pe podeaua veche. Fără să mă mai privească își aruncă țigara și dispare prin perete. Se vede lumina farurilor unei mașini, un scârțâit de frâne sparge liniștea finalizând într-o bubuitură asurzitoare. Chiar nimeni nu a auzit? Nici mătușa?!
Deschid ochii și lumina soarelui inunda încăperea. Nu se auzea niciun tril de păsări, niciun zgomot, nimic...
Să fi fost oare un vis?  Un coșmar terifiant? Cobor scările în speranța că o voi găsi pe mătușă. Stătea singură la masa din bucătărie, cu o ceașcă de ceai în mâna tremurândă, privind pierdută pe fereastră. Chiar dacă ziua este un simbol al siguranței și al adevărului, imaginea femeii mă ingrozește.
-          Lui nu îi place că ești tânăr, a spus ea apăsat.
-          Lui cui? Cine este EL?
-          El vrea să plece.
Spusele ei nu aveau sens.
“Fratele meu rămâne mereu tânăr.”
 Pun mâna pe telefon și o sun pe mama, lucruri ciudate și necurate par să se întâmple. Mi-e frică să nu mă creadă nebun, așa că am să-i pun doar o întrebare. După câteva secunde lungi răspunde cu glasul ei plin de bucurie.
- Mamă, tu ai vreun frate? Întrebarea mea a făcut loc unui moment de liniște, probabil nu se aștepta la o așa ceva.
- Uh... am avut- începe ea cu o voce tremurândă- am avut un frate, dar a murit când era încă în floarea vârstei, așa de tânăr, prea tânăr ...
Tresar de fiecare dată când aud cuvântul “tânăr”, parcă este un blestem, o incantație aducătoare de necazuri. Îmi iau inima în dinți și îi adresez, cu teamă în glas, încă o întrebare:
-          Cum a murit?
-          A… a fost implicat într-un accident de mașină. Trecea strada și o mașină a pierdut controlul volanului și a intrat pe contrasens. El a încercat să fugă însă a fost prins între mașină și zidul unei case…
Acum totul pare să aibă sens, să fie el oare neliniștit?






****

Mă văd pe mine. Eu sunt acela! Mă plimb singur pe stradă. Nici nu mă mai miră faptul că nu am nicio domnișoară la braț. Sunt un tânăr certat cu realitatea asta. Încerc și eu, ca toată lumea, să am grijă să-mi croiesc un viitor. Îmi doresc ce este mai bun pentru mine și muncesc pentru asta. Dar de multe ori nici măcar nu știu ce este cel mai bine pentru mine, fiindcă nu știu ce vreau. Îmi vine greu să mă caracterizez. Mi-am dat seama că nu știu mai nimic despre mine când cineva m-a întrebat care este culoarea mea preferată, și nu am știut să răspund. Nu știu nici ce cărți prefer, nu am un ideal feminin după care să mă ghidez în alegerile mele. Merg la voia întâmplării, pun totul pe seama destinului și mă supun Universului; dar nu ma simt o persoană. Persoanele au personalitate, eu...
Singurul meu regret este că nu am realizat mai nimic în viața asta. Niciodată nu am considerat că iubirea ar fi ceva important, țineam la oameni, dar niciodată n-am iubit. Îmi era tare ușor să frâng sentimentele unei fete doar pentru că aveam impresia că și ea era la fel de indiferentă ca și mine când venea vorba de iubire. Am învățat mult, dar asta ca un pariu pe care l-a pus viața cu mine, că mai departe n-am să mai merg, și se pare că o să câștige.
Unii spun că viața e frumoasă și ai atâtea de facut, că nu ai cum să te plictisești. Probabil nu știu ce pierd, nu am avut prea mari țeluri sau dorințe cărora să îmi dedic scopul existenței mele pe Pământ.
Îmi arunc țigara din mână și se pare că vreau să trec strada. Aștept ca mașinile să oprească și mă dau jos de pe trotuar. Ajung la mijlocul străzii și aud scârțâind frânele unei mașini. Îmi întorc privirea și o văd îndreptându-se spre mine. Încerc să fug, dar când ceva ți-e scris, se întâmplă.
“Lui nu îi place că ești tânăr! El vrea să plece. Acum rămâi tu tânăr pentru totdeauna.” Se aude ca un ecou glasul mătușii mele.


                                                                             

0 comentarii

Un pas de dragoste 

joi, 23 mai 2013 - Publicat de Christine la 00:59


Îmi purtam paşii pe aleile singuratice ale oraşului ce găzduia povestea mea de dragoste. Încercam să îmi adun cugetările laolaltă şi să le pun într-o ordine, însă mintea îmi hoinărea mereu departe. Îi plăcea să zboare din nou în trecut, lângă ea, să mă facă să mai simt încă o dată blestemul ce mi l-a pus pe buze. Cândva mă dedicasem întru totul ei, simţeam cum ea ar fi ştiut mai bine ce să facă cu mine. O adoram – pe ea şi ochii săi negri. De ce? Era tot ce nu eram eu. Zâmbetul meu venea întotdeauna ca replică a zâmbetului ei.
O seară răcoroasă cu un cer imaculat. Parcă am mai trecut odată prin asta. Ultima oară când orele târzii m-au prins pe străzile friguroase a fost în compania ei. I-am pus pe umeri geaca mea. Ţin minte cum mi-a zâmbit jucăuş şi, într-o fracţiune de secundă, m-a recompensat cu un sărut pe obraz. Şi acum ştiu unde şi-a lăsat amprenta buzelor- exact pe mijlocul obrazului. Desigur că am purtat-o cu mine toată noaptea, şi nu numai, simt cum o voi purta o viaţă întreagă.
Jucăuşă era trăsătura care o caracteriza cel mai bine. Aş putea spune că tocmai firea ei copilăroasă m-a făcut să fiu nebun după ea. Avea acea sclipire în priviri, era mereu veselă şi radia de optimism. Pe de altă parte, eu eram o fire pragmatică şi serioasă chiar spre sumbră. Rar mă scoteai din gândurile mele şi era aproape imposibil să mă faci să schiţez măcar o urmă de zămbet pe faţă. Ea însă a reuşit să-mi demonstreze că pot fi chiar şi omul care nu credeam vreodată că aş putea fi. Avea obiceiul să vadă în fiecare lucru ceva frumos, cu o încărcătură poetică deosebită. Avea un cuvânt bun de spus despre orice. Îmi era extraordinar de simpatică, nu am putut niciodată să mă supăr pe ea, niciodată nu mi-a dat vreun motiv.
Ţin bine minte şi acum jocul pe care mi l-a arătat. Îmi spunea că o fascinează oamenii obişnuiţi care trec pe stradă. Nici nu am apucat să pun vreo întrebare fiindcă avea să-mi explice numaidecât. M-a provocat să construiesc o poveste în jurul a trei oameni întâmplători. Înainte să încep, ea m-a descris pe mine în ipostaza unui simplu trecător- chip obosit şi plictisit, mers legănat şi mâinile băgate în buzunare. Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi trădez  personalitatea în faţa atâtor străini dornici să soarbă,chiar şi preţ de câteva clipe, puţin din povestea mea, asemenea ei. Momentul a fost marcat şi de o altă realizare ce a dat naştere unei mari enigme în sufletul meu- ce a văzut ea într-un om atât de bătrânicios? Ştiam că aş fi putut să o întreb sincer, dar mi-era frică să nu cumva să o fac şi pe ea să se întrebe mai târziu acelaşi lucru. Mi-a spus că eu aş fi fost un scriitor de romane de dragoste care în viaţa de zi cu zi ar fi fost însă un singuratic şi un neînţeles. Vorbele ei nu mă supărau, fiindcă orice zicea, zicea cu zâmbetul pe buze şi cu o sinceritate angelică. Dar cum de era tocmai ea aici lângă mine?
Tot ce mai pot auzi este ecoul paşilor mei care se îndreaptă spre nicăieri. Străduţele acestea pustii nu mă infioară, ba din contră, îmi oferă un aer de siguranţă şi linişte. Nu cred că mai suportam să stau închis în garsoniera mea. Patul stă făcut de câteva zile, e neatins.  Am preferat să dorm pe canapeaua pe care obişnuia să stea ea în zilele în care aveam prea mult de lucru la birou şi îşi aducea romane de dragoste şi citea. Când dădea de vreun pasaj mai sensibil sau mai dramatic îl recita cu voce tare cât să-l aud, şi nicioadtă nu se aştepta la vreun răspuns din partea mea- ştia în ce măsură mă va atinge fiecre cuvânt şi că am să îmi întrerup munca doar ca să reflectez puţin asupra lui. Acum biroul meu este aglomerat cu fel de fel de scrisori jalnice pe care aş fi vrut să i le trimit. Am simţit nevoia să evadez.
Dintr-o dată, noaptea mi-a adus în cale un om. Mare mi-a fost mirarea să mai dau de cineva care să-mi împărtăşească neobişnuita dragoste pentru sumbrele străduţe pictate de lumina lunii. Privind mai atent am observat că cetăţeanul nu părea să urmeze un drum tocmai drept, sprijinindu-se din când în când ba de clădire, ba de asfalt. Beţivul nu îmi inspira tocmai un seniment de dezgust sau de frică, ci mai mult  un sentiment de milă. Mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu el, ce l-a adus în starea asta. Ceva trebuie să-l fi supărat tare de a ajuns să îşi bea minţile. Mi-l şi imaginez în noapte nunţii sale fiind fericit până la cer şi înapoi, îndrăgostit lulea, însă pe la fiecare colţ invitaţii îşi şopteau cum că nevastă-sa ar fi o scorpie şi că o să-l aducă în pragul disperării. Peste câţiva ani devine tânăr tată şi îşi ţine copiii în braţe cu duioşie, umplândui-se sufletul de bucurie. Nevastă-sa îi ceartă pe copii şi le ţine predici despre cum ar trebui să fie ei în viaţă. El, pe de altă parte, îi încurajează să îşi creeze o personalitate şi să-şi urmeze sufletul. Îşi vede odraslele crescând atât de repede, se alină cu gândul că atunci când vor pleca, vor pleca cu vorbele lui în gând spre a deveni adulţi. Anii trec şi tinerii îşi iau adio de la casa părintească pentru a-şi clădi viaţa pe propriile puteri. Acum femeia îl cicăleşte necontenit, îl învinovăţeşte pe el de frustrările ei, îi reproşează că nu aduce destui bani în casă, că toată viaţa nu şi-au permis să trăiască într-un apartament mai mare, că ea nu are bijuterii ca vecina şi aşa l-a făcut pe bietul om să nu mai vrea să ştie de nimic- copiii sunt plecaţi departe şi au luat cu ei şi fericirea lui.
            Aud marea în liniştea serii. Va să zică m-am plimbat uimitor de mult pierzând noţiunea spaţiului şi a timpului. Nici nu îndrăznesc să îmi ridic mâneca şi să îmi arunc privirea peste ceas, până la urma urmei nu sunt aşteptat acasă de nimeni. Îmi întorc capul şi încerc să constat măcar lungimea drumului parcurs, însă fără reuşită. Ştiu doar că ei îi plăcea marea. Spunea mereu că marea dansează, fiecare pas al ei având o graţie infinită. Mie marea îmi spune poveşti. O aud vorbind despre sute, mii de îndrăgostiţi ce-şi gravează dragostea în nisip şi îşi spun vorbe dulci acompaniaţi de murmurul valurilor.
            Din întuneric se desprind alte două siluete- un el şi o ea. Ea este timidă şi s-a mulţumit doar să se cufunde în geaca lui ce îi atârna larg pe umerii delicaţi. Îl iubeşte dar se teme să îşi arate dragostea. Ştie că acasă o aşteaptă doi părinţi îngrijoraţi care o să o mustre din nou fiindcă a ajuns târziu, o să-i spună iarăşi cu otravă în glas că nu are să-l mai vadă niciodată. O să plângă din nou pe furiş când toţi dorm, dar îşi acceptă soarta fiindcă îl iubeşte sincer. Ziua îl priveşte cu duioşie şi-şi strecoară mâna în palma lui. Toate lacrimile vărsate îşi găsesc alinarea în braţele lui. El, pe de altă parte, este conştient de puritatea şi inocenţa ei şi, asemenea ei, poartă în suflet marea povară a iubirii. El era un derbedeu, un golănaş care nu s-ar fi maturizat niciodată. Era un om sec care se mulţumea cu foarte puţină afecţiune, nu voia să pară vulnerabil în faţa celorlalţi. Ea însă l-a schimbat cu totul, sau cum i-ar plăcea ei să creadă, l-a adus la el cel care era de fapt, cel ascuns după masca de dur. Amândoi au trecut împreună prin toate, au reuşit să se desprindă de lumea care vorbeşte, să fie doar ei doi. Îndrăgostiţii par să fi ieşit din singura clădire luminată la ora aceea. Cu cât mă apropii mai mult cu atât mai tare mi se pare că se înfiripă un cântec, o melodie lentă. Acum îmi amintesc- este sala de bal în care am cunoscut-o. Venisem acolo în compania unui prieten, în ciuda faptului că nu prea ştiam să dansez şi nici nu găseam o deosebită plăcere în a o face. El îşi găsise o fată cu care dansa, iar eu stăteam pe bancă cu un pahar de vin roşu în mână. Lângă mine s-a aşezat gălăgios o tânără a cărei deschidere m-a surprins. Fară a mă cunoaşte mi-a spus că prietena ei dansează şi că a rămas singură. Vorbele ei nu au sunat a apropo, ci mai mult a confesiune. I-am mărturisit sincer că aş fi invitat-o la dans, dar că nu ştiu să dansez. Mi-a spus că nu ar deranja-o să mă înveţe aşa că m-a apucat de mână şi m-a făcut să mă ridic de pe bancă. Paharul de vin pe care până atunci îl savurasem l-am dat pe gât şi am urmat-o în mulţime. Soarta a făcut ca fix atunci să cânte o melodie lentă. Mi-a arătat câţiva paşi şi mi-a spus să-i repet. A urmat o serie de melodii de acelaşi gen. Eu am urmat paşii iar ea şi-a plecat capul pe umărul meu. La sfârşitul serii am ieşit amândoi şi, de teamă să nu îi fie frig, i-am pus pe umeri geaca mea.
            Mi-am aruncat privirea pe fereastră şi am văzut doar câteva cupluri dansând, restul pregătindu-se de plecare.  Mi-am făcut curajul să privesc chipurile tuturor fetelor, cu riscul de a-mi frânge inima, am cautat-o în privirile fiecărei domnişoare . Ochii negri. Era acolo, unde am întâlnit-o întâia oară, unde a dansat cu capul plecat pe umărul meu, acum dansa în braţele altui bărbat- însă privea în jos.
            Lumina lunii se revarsă generoasă peste întinderea de apă pe care încerc să o măsor cu gândul. M-am aşezat pe trepte, ţinându-mi în palmă fragmente din suflet. Mă uram. Ştiam cum am pierdut-o. „Mai mergem să dansăm?” m-a întrebat ea afişând firescul său zâmbet larg, iar eu i-am răspuns cu o sinceritate idioată că nu prea mi-ar mai face plăcere. Atunci am îndepărtat-o de mine. O ţineam captivă, departe de ceea ce iubea. Am fost un prost! Uşa se deschide; nu îndrăznesc să-mi întorc privirea. Trece pe lângă mine, fără măcar a mă observa o domnişoară. Recunosc parfumul ei de vanilie.  A ieşit singură. Mă ridic de pe scări şi o prind din urmă. Îmi pun mâna pe umărul ei.
-          Dansaţi?




0 comentarii

De neînfrânt 

miercuri, 22 mai 2013 - Publicat de Christine la 02:04
Cu toţii ne-am propus cândva să facem ca adolescenţa să fie cea mai frumoasă perioadă a vieţii.

        Eram mici şi realitatea nu se atinsese încă de noi, însă tânjeam sprea ea, puteam să privim şi ni se părea interesant ce vedeam. Am pornit într-o goană a zilelor care s-au transformat în ani şi am ajuns să regretăm că   nu am avut răbdare să creştem. Ne-am impus să ne maturizăm. Voiam o viaţă incitantă care să ne ofere provocări la fiecare pas.    
        Ştiam că adolescenţii se ceartă cu părinţii, sunt rebeli şi visători. Însă ne cunoşteam prea bine, noi nu aveam să facem niciodată asta. 
        Deja ne-am prins că basmele sunt doar poveşti pentru copii. Noi nu mai suntem copii. Ştim totul despre viaţă dar suntem convinşi că îi vom ţine piept. Suntem motivaţi că trebuie să luptăm, indiferent de consecinţe. Suntem gata să întâmpinăm ORICE obstacol. Viaţa nici nu are habar că suntem invincibili, îi vom râde în faţă.
         Mami, tati, am crescut, sunt deja mare! Staţi, de ce râdeţi? Eu nu glumesc aici, sunt un adolescent. Vreau mai multă libertate, am timp să învăţ mai târziu. Repede, lăsaţi-mă să fiu fericit până nu trece! Ei nu mă înţeleg! Nu am nevoie de ei, sunt mare!
         Cine sunt eu? Ce îmi place? Ce mă defineşte? De ce îmi e greu să răspund la întrebările astea?! Şi dragostea când vine? Am înţeles că acum trebuie să iubesc, acum apare dragostea inocentă şi sinceră. HEI. Eu de ce nu sunt bun la nimic? Toată lumea pare să aibă o înclinaţie. Eu de ce nu am?
         Sunt inutil, m-am săturat de tot, nimic nu merge bine, vreau să fiu adult .

Nu ar fi mai bine să ne oprim acum? Nu am spus noi că  vom lupta? De ce să cedăm în faţa unor probleme care de fapt dau culoare vieţii. Necazurile şi cum reacţionăm în faţa lor ne definesc. Gândeşte-te la momentul în care eşti foarte supărat, dar cineva te face să râzi. Cu toate că lumea ta pare să se sfârşească şi nimic nu merge bine, cineva a reuşit să te facă să zâmbeşti. Nu te simţi prost că ai fost trist până acum? Că ţi-ai irosit timp în care alţii zâmbeau ca să-ţi încrunţi privirea şi să-ţi răvăşeşti gândurile? Viaţa e prea scurtă să ne concentrăm pe lucruri care ne fac nefericiţi.
Nu zic că nu e bine să fim trişti, suntem oameni şi până la urma urmei 
dezamăgirea, supărarea fac parte din noi. Există tocmai ca să contrasteze sentimentele de fericire.
De acum poţi să încerci orice, să realizezi cât mai multe lucruri care te pot face fericit.


Smile C:




0 comentarii 

marți, 21 mai 2013 - Publicat de Christine la 14:47



Pășeam pe aceeași  nesfârșită alee umbrită de copacii plecați pe de o parte și de alta. Umbrele nu îmi pătau calea, ci sufletul. Parcă mă blestemau cu foșnet de frunze să trec mereu pe acolo. La plecare însă nu îi mai auzeam sau vedeam – dispăreau din jurul meu la fel ca tot ce mă înconjura.
-                          Pot să iau un loc? bătrâna care stătea pe bancă și-a întors încet privirea blândă spre mine.
-                          Desigur domnișoară.
Inima îmi bătea haotic în ciuda faptului că mai făcusem lucrul acesta de sute de ori înainte.
-                      Sunt aici să îmi vizitez mama, am spus aproape șoptind. Simțeam cum nu mai am putere în glas.
-                          Mama ta? Ce frumos din partea ta! De cât timp este aici?
-                          De mai mult timp decât ar crede...
-                Oh, dragă – tinerețea ochilor tăi pare umbrită de o tristețe. Mama ta e bine? Mi-am cufundat mâna în palmele sale a căror căldură mă cuprindea treptat. Voiam să îi sărut mâinile dar am ezitat, temându-mă să nu o sperii.
-                Pare să fie fericită...
-                Ei bine, este foarte norocoasă că te are – m-a întrerupt ea, continuând pe un ton mai vesel – foarte norocoasă că are pe cineva căruia să îi pese de ea.
-                Dumneavoastră nu aveți nicio fiică?! am întrebat mânată de un impuls– ce imprudență ! Nu aveți pe nimeni apropiat? am relauat apoi cu o voce scăzută.
-                Am o fiică! a răspuns zâmbind.
-                Și vă vizitează?
-                Oh, domnișoară, ea a uitat de mine. Vorbele îi erau acompaniate de un zâmbet trist pictat discret pe chip. În fiecare joi toată lumea primește vizite de la familie, iar eu, iar eu prefer să vin aici și să admir natura până când asistenta vine să mă ia inapoi înăuntru. Nu prea îmi place de ea – este mereu agitată și îmi spune să mă calmez fără niciun motiv.
         “Cum ar putea să uite de ea?” O lacrimă involuntară și-a croit drum pe obrazul meu; am încercat să o ascund.
-                          Sunt sigură că fiica dumneavoastră vă va vizita curând. Cu fiecare cuvânt rostit inima mi se spărgea în mii de cioburi ce aveau să se transforme în lacrimi. Cum o cheamă?
Între timp un porumbel argintiu se apropia de bancă. Aveam semințe pentru păsări în buzunar, cum obișnuiam să fac.
-                          V-ar plăcea să îl hrăniți? am întrebat bătrâna doamnă în timp ce îmi așterneam mâna plină cu grăunțe în fața ei.
-                          Nu cred că i-ar plăcea să fie hranit de mine. tristețea îi răsuna în glas.
-                          De ce ați crede asta?
-                          Nu știu de ce, dar mereu văd porumbeii zburând speriați din fața mea – de
fiecare dată când stau pe această bancă, singură. Îi iubesc cu toată ființa mea, de când eram copil am fost fascinată de grația lor, dar se pare că le este frică de mine. Mi-a zâmbit dându-mi de înțeles că s-a împăcat cu ideea de-a lungul timpului, chiar dacă i-a fost greu.
-                          De ce nu încercăm să îi hrănim împreună? Obișnuiam să fac asta și cu mama mea.

         Am început să colorăm asfaltul cu galbenul semințelor, iar în câteva clipe se adunaseră deja o mulțime de porumbei la picioarele noastre.
-                          Vedeți? Vă simpatizează și ei.
-                      Într-adevăr, par atât de prietenoși acum! privea lung la ființele
mult-admirate și, pentru întâia oară, un zâmbet plin de fericire i-a ornamentat chipul. Am continuat să îi hrănim. Numai sunetul armonios născut din împletirea foșnetului de frunze și al murmurului porumbeilor umplea aerul.
-                          Amelia, am șoptit după un timp.
-                          Poftim?
-                          Uhm... numele meu este Amelia.
-                      Ce nume frumos! Îmi pare atât de familiar! Cred că așa ar fi chemat-o pe fiica mea, dacă aș fi avut una...
-                      Dar ați spus că aveți o fiică ! inima mea nu își mai urmărea portativul, scotea note înalte, dese și incontrolabile.
-                      Nu. Nu am. Responsabilitatea unui copil m-a speriat toată viața.
-                      Mama mea gândea la fel, i-a fost teamă să aibă copii.
-                      Însă văd că și-a înfrânt frica!
-                      Da...și nu a regretat asta nicio clipă! Am devenit foarte apropiate. Ne plimbam mereu prin parc, stăteam pe aceeași bancă în fiecare zi, hrănind porumbei, iar câteodată ne uitam la formele interesante ale copacilor. Avea darul de a-i găsi pe cei mai frumoși!
-                      Vezi copacul de acolo?! m-a întrerupt ea entuziasmată. Arată exact ca un pocal!
-                      Așa este! am exclamat. În acel moment eram plină de speranță – am simțit-o așa aproape de mine. Apoi s-au așternut câteva clipe de liniște.
-                      Pe fiica mea o cheamă Amelia!
-                      Îți amintești?!
-                      Da, bun venit înapoi, draga mea.
         Sute de lacrimi mi-au inundat ochii. Ea era aici, din nou lângă mine, așa cum a fost mereu– aproape mereu... I-am sărutat mâinile și am îmbrățișat-o cu disperare. Îmi ținea capul în palmele udate de suferința mea. Îi simțeam dragostea și căldura sufletească- neprețuit moment.
-                          Mamă... mi-am abandonat trupul brațelor ei ocrotitoare.
         Fericirea pe care o trăiam, chiar și conștientă fiind de efemeritatea ei, era îmbătătoare,obsedantă și totuși atât de iluzorie.
-                          Scuză-mă...
-                          Te iubesc...
-                          Domnișoară, ce faci?! Te rog să te îndepărtezi de mine! AJUTOR!!! AJUTOR!!
-                          N-n-nu...
S-a ridicat panicată de pe bancă, speriind toți porumbeii care și-au luat zborul împrăștiindu-se.
      Asistenta a venit și a imobilizat-o. Era foarte agitată și țipa. Nu puteam face nimic. Stăteam și priveam cum mama mea devenea din nou un străin. Lacrimile îmi întunecau privirea iar sufletul mi se sfâșia pe dinăuntru, țineam închis în mine un urlet înfricoșător de durere. Mi-am simțit picioarele moi – tot ce mai puteam auzi era doar asistenta care striga „Calmați-vă doamnă, calmați-vă!”

                                                                        ( “Cândva ai fost aici” )

0 comentarii

Este chiar greu să găseşti un film bun 

sâmbătă, 11 mai 2013 - Publicat de Christine la 13:17
Chiar dacă am fost destul de ocupată în ultimele zile mi-am făcut puţin timp să mă uit la câteva filme, cele mai multe, alese la întâmplare. Ce-i drept, mi-am pierdut câteva ore pe filme foarte slabe şi plictisitoare dar am dat şi de alte câteva care chiar merită văzute.

1.The Pursuit of Happyness – În căutarea fericirii
- Dramă-

Filmul începe cu fuga disperată a unui simplu om pentru a-şi câştiga existenţa. Lucrurile se înrăutăţesc când puţinul avut devine şi mai puţin, iar acesta este aruncat în mâinile sorţii împreună cu fiul său.
Abia acum începe adevărata luptă în jungla vieţii.





2. The call - Apelul
- Thriller -

Un film destul de interesant în care sunetul pierderii unei vieţi joacă un rol foarte important. Odată ce ai făcut o greşeală fatală încercând să ajuţi nu vrei să o mai faci pe a doua, chiar dacă te-ar costa propria viaţă.
Un întortocheat joc de-a urmărirea care se termină cu ascunderea ucigaşului chiar de mâini bune.
Ajutor sau pedeapsă?





3. The lake house - Casa de pe lac
- Dramă, Romantic -

Filmul abordează interesanta temă a existenţei timpului trecut. Dar ce se întâmplă când timpul decide dacă dragostea lor va exista cândva sau nu? Ceva îi uneşte însă când decid să se întâlnească  pare că viaţa are altceva pregătit pentru ei.


4. Because I said so ! - Pentru că aşa am spus eu !
- Comedie romantică -

Dacă alesul nu îţi iese în cale, atunci ce mai este de făcut? Poate totuşi iese ceva cu cineva trimis să te iubească chiar de către mama ta. Un film foarte simpatic în care este evidenţiată relaţia mamă-fiică cu tot cu greutăţile ei.


0 comentarii