Rândurile se nasc fie din suferință, fie din experiență, depinde de vârsta scriitorului.
Nu am de gând să îmi cer iertare pentru cine sunt. Dar sunt responsabilă pentru fiecare greșeală pe care o fac. Fiecare persoană din viața ta are o durată și un scop. Oamenii vin și pleacă și indiferent de ce lasă în urma lor timpul are datoria să le transforme în amintiri. Suferința, ce-i drept, trebuie să fie spălată de lacrimi ca să poată fi dată uitării. Câteodată tot ce ne mai leagă de unele persoane sunt amintiri și vechi sentimente, probabil și regrete înecate în ecoul "ce ar fi fost dacă...?"-ului.
La un moment dat, cei care decid să plece din viața ta o fac în urma unor întâmplări care i-au determinat să considere că au stat destul, timpul lor s-a scurs. Uimitor este cum, de câteva ori, primești o a doua șansă în viața cuiva, clepsidra se întoarce și nisipul curge în speranța reîntregirii a ceva de mult uitat. Și cine știe? Poate scurgerea nisipul va coincide cu cea a vieții...
Desigur, toți am rănit și am fost răniți la rândul nostru, așa e și firesc. Și toți alergăm după persoane alături de care credem că am fi fericiți, suntem prea ocupați să încercăm să iubim defecte ca să îi mai observăm pe cei care țin cu adevărat la noi. "Acceptăm dragostea pe care credem că o merităm." și nimic mai puțin. Lăsăm totul baltă încercând să luptăm pentru ceva care nu merită, crezând că asta-i dragostea, și acceptăm suferința ca pe ceva strict necesar în fuga asta după iubirea perfectă. Suntem orbi și grăbiți și veșnic nemulțumiți de ce ni se oferă. Totul pentru o perioadă limitată de timp, până ne dăm seama că nu mai avem pentru ce să ne zbatem.
Și nu o facem o dată sau de două ori, o facem de vreo câteva ori doar ca să ne asigurăm că suntem proști până la capăt când vine vorba de astfel de sentimente. Câștigăm experiență care, odată suficientă, nu va mai fi necesară.
