La pieptul tău, iubitule, luna și stelele îmi par așa aproape, căci doar ele ne sunt tainici martori ai dragostei ce o împletim. Și Luna, scumpule, veghează asupra frunților noastre albe și necunoscătoare de păcat, căci sufletul ascultă din când în când și mintea, dar când aceasta-i e părtașă la supunere, nu mai rămâne decât iubirea să dicteze. Și vântul îmi dezmiardă părul odată cu mâna ta, cântând pe lângă noi șoapte neînțelese și grele pentru dragostea noastră tânără. Ochii, ochii nu fac altceva decât să privească, dar nu trupul, ci răspândirea norilor pe cer, asemuind alintul Soarelui cu cele dintâi sărutări pe obrazul înflacărat. Buzele freamătă și sorb din amintire esența ultimului sărut, când ochii tăi albaștri i-au întâlnit pe cei fumurii și apoi s-au închis în închisoarea pleoapelor să nască visul nostru romantic.
Cândva te adoram, îmi dedicasem fiecare cuvânt cernut pe foaie ție; când primul cântec de privighetoare al dimineții nu făcea altceva decât să vestească pe tine. Dar eram eu oare gândul tău matinal? Tânjeai să ajungi în brațele iubitei, să o aperi cu un sărut de lumea exterioară? Mi-am topit sufletul și l-am remodelat după chipul tău, în tine nu vedeam altceva decât măreția unui zeu. Voiam să mă închin ție, să te preamăresc.
Tot eu dar mai înțeleaptă am găsit în același tu, peste ani, extenuarea unei iubiri consumate și m-am desprins din brațele tale, iubindu-te preț de o ultima clipă, și am plecat cu sufletul împăcat să mă adăpostesc la umbra unei altei inimi.
