Capitolul 10

            Pe peron erau risipiți câțiva oameni care stăteau tăcuți, cu privirile aplecate în pământ și așteptau –așteptau ca niște soții fidele vești despre soții lor plecați în război, închizând în ele emoția revederii și teama de neprevăzut.

            Un urlet disperat a spart liniștea perfectă. Din zare se apropia leneș lungul tren de noapte. Raze fade se prelingeau de pe cerul tânăr. Atenția tuturor s-a concentrat asupra locomotivei masive ce trăgea după ea vagoanele adormite. Șinele argintii erau înfulecate și treptat golul din fața peronului s-a umplut cu vagoane. Ușile s-au deschis și oameni care de care mai agitați se chinuiau să își coboare valizele uriașe, ținând de mâna câte un copil speriat sau, foarte rar, în brațe un cățel nedumerit.

            Gara vuia de agitație, călătorii își îmbrățișau cu căldura rudele și prietenii ce le-au așteptat venireaș unii priveau derutați, necunoscând locul, iar alții își îndreptau siguri pașii spre pasaje.

            În cadrul ușii, cu un bagaj mare în mână, o fată delicată, nu prea înaltă, cu părul brunet strâns neglijent într-un coc, lăsând câteva șuvițe libere să-i încadreze fața cobora cu greu scările. A pășit pe peron, a tras valiza după ea, apoi și-a ridicat privirea – aglomerație.

-          Emily !

Fata s-a uitat împrejur, recunoscând vocea mamei care a coborât înaintea ei. Printre sute de figuri străine a identificat chipul atât de familiar.

- Hai !

Casa vuia de agitație. Era ora opt și jumătate dimineața - o zi însorită și promițătoare.

Vivian a trecut în grabă pe lângă ușa deschisă de la camera lui Harriet, exclamând “ Trezirea !”. Cu mișcări leneșe a reușit să iasă din labirintul plapumei. S-a ridicat în fund și a început să analizeze camera, încercând să se dezmeticească. S-a das jos din pat, a întins pătura și a început să se îmbrace.

-          Haide, haide ! S-a auzit vocea lui Vivian care tocmai trecuse  prin fața ușii cărând câteva lucruri pe care vroia să le pună în bagaj.

“Uh !” a exclamat Harriet. S-a aplecat deasupra broscuței, vorbindu-i  ca unui copil și i-a dat de mâncare. Micul hamster avea destulă în bolul ei. Și-a luat cartea și a coborât – părinții aveau grijă de ultimele detalii. S-a așezat leneș pe fotoliu, privindu-i pe cei doi alergând dintr-o parte în alta gata gata să se ciocnească.

-          Poți să nu mai fii așa flegmatică ? a întrebat Vivian indignată că Harriet nu era așa de încântată de plecare. Fiind prea comodă în fotoliu, aceasta s-a mulțumit doar să-i arunce o privire- nu mai avea rost să îi explice că este doar somnoroasă, fiindcă a mai încercat și înainte și știa că mama ei își va păstra ideea, ignorând spusele sale. Oricum nu era,întradevăr, prea entuziasmată de plecare – a mai făcut asta înainte de atâtea ori.

Peste câteva minute erau toți în fața ușii, cu bagajele lângă ei, au încuiat casa, au pus valizele în mașină și au pornit.

-          Mergem la munteee ! a zis Vivian într-un moment de încântare.

“Menh, ce o fi așa deosebit?” a gândit Harriet care stătea acum tolănită pe bancheta din spate, sprijinindu-se de valiza care nu amai avut loc în portbagaj, ținându-și cartea în mână.

Acum părea de o insensibilitate cruntă. Aceiași fată care cu o seară în urmă nu putea să adoarmă la gândul că nu o să cunoască dragostea. Timpul îi părea că trece amețitor de repede și ca déjà ar fi trebuit să cunoască măcar un amărât de sentiment de simpatie, dar nu cea pe care o ai față de un prieten. Îi era frică de asemenea să nu cumva să stea lângă o persoană pe care nu o iubește, sau care îi îngrădește firea liberă – nici măcar pentru câteva zile. Nu vroia să-și iroasească timpul lângă persoana nepotrivită- să fugă prin viață, agățându-se de câte un nou sentiment ce-i frământă sufletul, să încerce, să descopere, să simtă …

Și nu era singurul lucru care o frământa. Vroia, ca orice copil, să schimbe lumea : “Să o schimb cum? Să-i silesc să se căiască? Să urlu în gura mare că nimănui nu pare să-i pese, că nimeni nu încurajează tinerii să facă ceva,  că nimeni nu vrea defapt o schimbare? Cum pot să fac ceva singură ?! Sunt un nimic în fața lor, în fața nimicurilor de la putere. Pentru ei sunt un nimic fiidncă vreau schimbarea și binele țării, iar ei pentru mine fiindcă, deși au puterea de care sunt atât de însetați, fură, fură banii țării, nu îi vor binele, își vor binele ! Suntem puțini care mai dorim să facem ceva, dar nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude – jalnic .”  Însă, cu toate acestea, ea însăși credea cu tărie că va putea face ceva.

Și-a deschis cartea și a început să citească. Și-a dat plictisită cu mâna prin păr, dându-l dintr-o parte în alta. La un moment dat și-a ridicat privirea spre oglinda din mașină. A rămas așa câteva secunde : “Damn, I’m beautiful !”. I s-a mai spus că avea o “frumusețe interesantă”, însă ea se vedea cu adevărat frumoasă foarte rar. Era un aspru critic și nu avea de gând să se mintă. Știa că frumusețea este trecătoare și era extrem de mulțumită că este inteligentă și va putea realiza în viață ce și-a propus. Dacă ar fi avut de ales între frumusețe și inteligență cu siguranță ar fi ales a doua variantă. Nu avea de gând să se folosească de frumusețe doar vreo treizeci de ani iar după să își plângă sensul vieții, că nu a făcut nimic și nici nu mai are ce să facă.

Considera că într-un fel inteligența este și un dar dar și o imensă povară. Oamenii proști, simplii, nu încearcă să înțeleagă viața, nu se frământă cu întrebări fără răspuns, nu au pretenții sau ambiții, scopul lor în viață fiind unul primitiv – reproducerea ( sau în termeni mai frumoși, întemeierea unei familii ).  Oamenii ar trebui să aibă câteva mari scopuri în viață, nu să se limiteze. Ar trebui să își dorească ce e mai bun pentru ei în fiecare perioadă a vieții : să învețe ca mai apoi să aibă de unde alege liceul, facultatea cea mai bună, să-și ia o slujbă pe care să ajungă să o iubească, să se îndrăgostească cu adevărat, să iși crească copii, să îi învețe să iubească viața și la rândul lor să-și dorească ce e mai bun pe lume, să devină independenți ... Lacrimile de mândrie care vor fi vărsate vin ca recompensa perfectă pentru un părinte. Apoi vine bătrânețea, nostalgica bătrânețe, cu copii lângă și nepoții în brațe – ce poate fi mai frumos ?...