Şi în acel moment am realizat că totul se terminase. Nimic nu îl mai putea aduce înapoi, nici amintirile care cândva erau un prezent fericit, nici gândurile ce ne situau cândva la un nivel comun, nici dorinţa de a încerca- nimic. Am avut impresia, născută dintr-o dorinţă arzătoare, că încă mă mai reflectam în ochii lui cu o oarecare sclipire. Diferenţa este că, acum, ochii lui nu mă mai priveau- trecuse tot. Adevărul este că am avut nevoie de acest moment ca să las totul în urmă odată pentru totdeauna. Ciudat a fost că nu eram tristă, ci uşurată de povara unei dragoste neîmplinite şi de ideea că s-ar putea consuma vreodată. Sentimentele nu se şterg niciodată, dar sunt încet-încet înlocuite de altele. Trebuia doar să-mi fac curaj să privesc înainte. Terifiată de faptul că nu mi-a provocat nicio emoţie răceala sa, am început să ma tem că poate nu am perceput bine momentul şi că suferinţa va reveni, mai greu de suportat, peste un timp. În momentul în care voi spune că l-am uitat să simt că nu este aşa, şi să mă distrugă uşor şi patetic gândul că el a trecut peste, iar eu nu. Poate că totuşi e mai bine că am apucat-o pe drumuri diferite, poate există cineva care-l va iubi cum eu n-am putut să o fac. Chiar într-o clipă lipsită de egoism aş putea să afirm că m-aş bucura să-l văd fericit. Desigur, o bucurie indiferentă şi rece, care se va transforma treptat într-o uitare impusă. Când ceva e menit să nu se întâmple, nu se va întâmpla.
