Views.

Jurnalul lui Rupert - capitolul 10 

miercuri, 3 octombrie 2012 - Publicat de Christine la 17:31

Capitolul 10



            Pe peron erau risipiți câțiva oameni care stăteau tăcuți, cu privirile aplecate în pământ și așteptau –așteptau ca niște soții fidele vești despre soții lor plecați în război, închizând în ele emoția revederii și teama de neprevăzut.
            Un urlet disperat a spart liniștea perfectă. Din zare se apropia leneș lungul tren de noapte. Raze fade se prelingeau de pe cerul tânăr. Atenția tuturor s-a concentrat asupra locomotivei masive ce trăgea după ea vagoanele adormite. Șinele argintii erau înfulecate și treptat golul din fața peronului s-a umplut cu vagoane. Ușile s-au deschis și oameni care de care mai agitați se chinuiau să își coboare valizele uriașe, ținând de mâna câte un copil speriat sau, foarte rar, în brațe un cățel nedumerit.
            Gara vuia de agitație, călătorii își îmbrățișau cu căldura rudele și prietenii ce le-au așteptat venireaș unii priveau derutați, necunoscând locul, iar alții își îndreptau siguri pașii spre pasaje.
            În cadrul ușii, cu un bagaj mare în mână, o fată delicată, nu prea înaltă, cu părul brunet strâns neglijent într-un coc, lăsând câteva șuvițe libere să-i încadreze fața cobora cu greu scările. A pășit pe peron, a tras valiza după ea, apoi și-a ridicat privirea – aglomerație.
-          Emily !
Fata s-a uitat împrejur, recunoscând vocea mamei care a coborât înaintea ei. Printre sute de figuri străine a identificat chipul atât de familiar.
- Hai !

Casa vuia de agitație. Era ora opt și jumătate dimineața - o zi însorită și promițătoare.
Vivian a trecut în grabă pe lângă ușa deschisă de la camera lui Harriet, exclamând “ Trezirea !”. Cu mișcări leneșe a reușit să iasă din labirintul plapumei. S-a ridicat în fund și a început să analizeze camera, încercând să se dezmeticească. S-a das jos din pat, a întins pătura și a început să se îmbrace.
-          Haide, haide ! S-a auzit vocea lui Vivian care tocmai trecuse  prin fața ușii cărând câteva lucruri pe care vroia să le pună în bagaj.
“Uh !” a exclamat Harriet. S-a aplecat deasupra broscuței, vorbindu-i  ca unui copil și i-a dat de mâncare. Micul hamster avea destulă în bolul ei. Și-a luat cartea și a coborât – părinții aveau grijă de ultimele detalii. S-a așezat leneș pe fotoliu, privindu-i pe cei doi alergând dintr-o parte în alta gata gata să se ciocnească.
-          Poți să nu mai fii așa flegmatică ? a întrebat Vivian indignată că Harriet nu era așa de încântată de plecare. Fiind prea comodă în fotoliu, aceasta s-a mulțumit doar să-i arunce o privire- nu mai avea rost să îi explice că este doar somnoroasă, fiindcă a mai încercat și înainte și știa că mama ei își va păstra ideea, ignorând spusele sale. Oricum nu era,întradevăr, prea entuziasmată de plecare – a mai făcut asta înainte de atâtea ori.
Peste câteva minute erau toți în fața ușii, cu bagajele lângă ei, au încuiat casa, au pus valizele în mașină și au pornit.
-          Mergem la munteee ! a zis Vivian într-un moment de încântare.
“Menh, ce o fi așa deosebit?” a gândit Harriet care stătea acum tolănită pe bancheta din spate, sprijinindu-se de valiza care nu amai avut loc în portbagaj, ținându-și cartea în mână.
Acum părea de o insensibilitate cruntă. Aceiași fată care cu o seară în urmă nu putea să adoarmă la gândul că nu o să cunoască dragostea. Timpul îi părea că trece amețitor de repede și ca déjà ar fi trebuit să cunoască măcar un amărât de sentiment de simpatie, dar nu cea pe care o ai față de un prieten. Îi era frică de asemenea să nu cumva să stea lângă o persoană pe care nu o iubește, sau care îi îngrădește firea liberă – nici măcar pentru câteva zile. Nu vroia să-și iroasească timpul lângă persoana nepotrivită- să fugă prin viață, agățându-se de câte un nou sentiment ce-i frământă sufletul, să încerce, să descopere, să simtă …
Și nu era singurul lucru care o frământa. Vroia, ca orice copil, să schimbe lumea : “Să o schimb cum? Să-i silesc să se căiască? Să urlu în gura mare că nimănui nu pare să-i pese, că nimeni nu încurajează tinerii să facă ceva,  că nimeni nu vrea defapt o schimbare? Cum pot să fac ceva singură ?! Sunt un nimic în fața lor, în fața nimicurilor de la putere. Pentru ei sunt un nimic fiidncă vreau schimbarea și binele țării, iar ei pentru mine fiindcă, deși au puterea de care sunt atât de însetați, fură, fură banii țării, nu îi vor binele, își vor binele ! Suntem puțini care mai dorim să facem ceva, dar nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude – jalnic .”  Însă, cu toate acestea, ea însăși credea cu tărie că va putea face ceva.
Și-a deschis cartea și a început să citească. Și-a dat plictisită cu mâna prin păr, dându-l dintr-o parte în alta. La un moment dat și-a ridicat privirea spre oglinda din mașină. A rămas așa câteva secunde : “Damn, I’m beautiful !”. I s-a mai spus că avea o “frumusețe interesantă”, însă ea se vedea cu adevărat frumoasă foarte rar. Era un aspru critic și nu avea de gând să se mintă. Știa că frumusețea este trecătoare și era extrem de mulțumită că este inteligentă și va putea realiza în viață ce și-a propus. Dacă ar fi avut de ales între frumusețe și inteligență cu siguranță ar fi ales a doua variantă. Nu avea de gând să se folosească de frumusețe doar vreo treizeci de ani iar după să își plângă sensul vieții, că nu a făcut nimic și nici nu mai are ce să facă.
Considera că într-un fel inteligența este și un dar dar și o imensă povară. Oamenii proști, simplii, nu încearcă să înțeleagă viața, nu se frământă cu întrebări fără răspuns, nu au pretenții sau ambiții, scopul lor în viață fiind unul primitiv – reproducerea ( sau în termeni mai frumoși, întemeierea unei familii ).  Oamenii ar trebui să aibă câteva mari scopuri în viață, nu să se limiteze. Ar trebui să își dorească ce e mai bun pentru ei în fiecare perioadă a vieții : să învețe ca mai apoi să aibă de unde alege liceul, facultatea cea mai bună, să-și ia o slujbă pe care să ajungă să o iubească, să se îndrăgostească cu adevărat, să iși crească copii, să îi învețe să iubească viața și la rândul lor să-și dorească ce e mai bun pe lume, să devină independenți ... Lacrimile de mândrie care vor fi vărsate vin ca recompensa perfectă pentru un părinte. Apoi vine bătrânețea, nostalgica bătrânețe, cu copii lângă și nepoții în brațe – ce poate fi mai frumos ?...

0 comentarii

Never too late ? 

joi, 27 septembrie 2012 - Publicat de Christine la 03:11

Și dacă după a doua vine a treia ? Și dacă după a treia vine a patra și șirul nu se mai sfârșește ? 
Să-mi transform viața într-o alergătură continuă în căutarea iubirii? Merită oare? Și dacă nu o găsesc niciodată și tot acest maraton a fost în zadar ? ...

Să fii tânăr și să iți abandonezi visele doar ca să faci loc unui singur țel - să găsești iubirea. Să îți iei ghiozdanul în spate, lăsând în urma un trecut și să pleci oriunde vezi cu ochii, oriunde ți se pare că ar putea fi iubire. Să hoinărești prin lume și să nu stai mai mult de o zi într-un loc decât dacă ți se pare că vezi vreo urmă de dragoste. Poate pleci dezamăgit ... dar nu e nimic ! Ești tânăr și nimic nu te împiedică să speri, să  visezi și să mergi mai departe! Uiți, te ridici, pleci ...
Anii trec și nici unul  dintre sufletele în care te-ai cuibărit nu par să fi fost destinate veșniciei. Tinerețea ta avansată te face deja să gândești altfel - îți dorești alceva. Te face să vrei să cunoști femeia, să o respecți, să ajungi să o iubești. Ți se pare pueril că până acum ai căutat doar plăcere și sentimente neînsemnate. 
Realizezi încet încet că parcă îți pierzi timpul, cunoscând femeia realizezi că nu e perfectă, și tu nu vrei asta. Nu poți să-i accepți defectele și firea de neînțeles, ți se pare greu și nu mai ai timp ...
Alergi spre jumătatea vieții și abia acum începi să privești în urmă și să realizezi că nu ai facut mai mult decât să fugi din trup în trup, din suflet în suflet și ai trecut pe lângă iubire. Ai îmbătrânit.- acum ce mai e de făcut ? Mai e ceva de făcut ? Ți-ai dedicat întreaga viață găsirii dragostei și nu ți-ai împlinit singurul țel, și ai doar o viață !!...
Acum te îneci în nostalgie și păreri de rău, îți amintești de fiecare în parte și acum ți se par minunate, le înțelegi, le accepți. Dar, nu e oare cam târziu?


Dar iubirea nu are vârstă, poate totuși nu e ...

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert - capitolul 9 

marți, 21 august 2012 - Publicat de Christine la 13:04

Întunericul a pus treptat stăpânire pe întreaga ființă a naturii. Deasupra stăzii pustii stăteau umil aplecate felinarele, vărsându-și lumina peste peisajul mort. Din loc în loc se mai zărea câte un petic luminos ce atârna leneș pe zidurile caselor.
Rupert s-a întins plictisit pe pat- nu îi era somn. A început să se gândească la ziua ce tocmai trecuse, recapitulând evenimentele. Brusc l-a stăfulgerat o amintire, amintirea pivniței, pivnița la care câinele lui Bo
b a început să latre violent și inexplicabil. De ce ar da un câine buzna într-o casă doar ca să latre la ușa unei pivnițe? Dar visul? Visul pe care l-a avut nu demult – cel cu cartea ... cartea aceea misterioasă. A fost vis, nu-i așa? Un vis ce a rămas o amintire nepalpabilă, nimic mai mult. Sau... Nu! Rupert a decis deja că este o pură coincidență și că visele nu au de-aface cu realitatea. Și totuși...dacă telefonul lui Harriet nu avea să sune,atunci, cum s-ar fi continuat visul? Și-a ridicat mâna și a început să admire brățara de la Harriet. Ce gest frumos ! După ce i-a făcut, tot ea l-a răsplătit. Rupert a început să se simtă vinovat că nu s-a gândit să îi ofere ceva lui Harriet pentru a-și cere iertare. Apoi și-a adus aminte de discuția pe care a purat-o cu ea în timp ce Bob dormea. Mhm, ce gânduri o macină ! De ce eu sunt eu și nu altcineva, oamenii care trec pe stradă...cine altcineva ar fi îndrăznit măcar să pătrundă așa de adânc în tainele și înțelesurile vieții dacă nu ea, copilul cu suflet de adult, adolescenta cu suflet de copil.
Rupert a scos din sertar vechea poză cu ei doi, privind-o atent pe Harriet cea mică, vrând parcă să îi pună întrebări care să îl ajute să îi înțeleagă sensibilitatea și firea lui Harriet de acum- pozele sunt însă amintiri negrăitoare . Ochii i-au alunecat apoi peste Rupert cel mic, care i se părea cu totul altă persoană, un băiețel de care se simte strâns legat chiar dacă nu l-a mai văzut de mult timp, iar amintirea despărțirii lor a fost demult pierdută, uitată.. Nutrea pentru el un sentiment de simpatie, dar și o nevoie inexplicabilă de ocrotire.Simțea că cei că doi s-au întâlnit cumva cândva, iar după mult timp în care s-au cunoscut, au vorbit și și-au făcut promisiuni și-au desprins mâinile, făcându-i un loc în lume lui Rupert de astâzi. Nostalgia trecerii timpului a început să-l afecteze puțin în acele momente- viața nu dă niciodată înapoi, totul merge înainte derulându-se cu o viteză amețitoare, iar când te aștepți mai puțin te trezești singur, bătrân și neajutorat, iar în viața ta goală rămâne loc doar pentru regrete, tristețe și amărăciune.
În același timp Harriet stătea în pat, veioza luminând peste cartea din mâinile sale. Adesea își găsea refugiu în lectură după o zi încărcată. Trăia intens fiecare cuvânt și îi plăcea ca în fiecare carte să se regăsească într-un personaj pe care să-l îmbrace și pentru câteva zile să fie contopiți într-un suflet.
Harriet a început multe cărți, însă le citea doar pe cele de care se îndrăgostea încă din primele pagini. De la început știa dacă o carte îi va plăcea sau nu.Deasemenea visa că într-o bună zi va reuși chiar ea să scrie o carte, însă îi era teamă că odată cu înaintarea în vârstă creația nu îi va fi așa de apreciată,ba din contră, aspru criticată. Sentimentul acesta o grăbea parcă, să scrie acum cât e încă la o vârstă fragedă, să-și răspândească în lume eul.
A lăsat romanul din mână și a început să se gândească la cartea pe care intenționa să o scrie, dar tot ce îi venea în minte i se părea prea clișeic, prea monoton, prea neinteresant – nimic nu o mulțumea. Geniile care au scris cărțile de care se îndrăgostise parcă au folosit deja toate ideile, scurgând toată inspirația lumii. Dar mereu se mai găsea câte cineva care să reușească să abordeze un nou subiect de carte, iar restul, în speranța că vor reuși să scrie o carte de succes au copiat cu disperare acțiunea, personajele, decorul ... Nimic nu i se părea destul de bun, îi era teamă să nu se dezamăgească pe ea însăși. Nu vroia să fie una dintre acele persoane care scriu doar ca să fie scris, să își vadă numele pe o copertă într-o librărie, însă esența cărții să fie aceiași ca în multe altele. Și-a dat seama că țelul pe care și l-a ales este cam greu de atins. A îchis ochii, a suspinat încet și puțin descurajată de propriile gânduri a deschis din nou cartea pe care o citea – dacă ea nu poate să creeze un univers satisfăcător, atunci măcar să se piardă în univerul perfect creat de un geniu.








https://www.facebook.com/photo.php?fbid=408122989236140&set=a.324612437587196.70842.285637154818058&type=3&theater

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert - capitolul 8 

Publicat de Christine la 13:01
Cele câteva zile în care cei trei au stat singuri în casa lui Rupert au luat sfârșit. Dimineața ultimei zile a fost zguduită de sosirea matinală a părinților.
Harriet era singură în camera oaspeților și citea o carte – era trează de ceva vreme. Sunetul dulce al trilului de păsări i-a trezit în suflet un sentiment puternic de admirație față de tot ce o înconjoară. Era atrasă de lume
a veche, cea ilustrată în cărți, de oameni, de modul lor de viață și în special de iubirea timidă și sinceră de atunci.
“Erau alte vremuri – când o simplă privire galeșă provoca atâta bucurie inimii încât o facea să izbească violent limita pieptului, iar ochii sfioși se întâlneau cu greu apoi. Poveștile de dragoste,mereu incitante, erau adesea interzise. Trebuiau să lupte în numele iubirii și să cucerească inima ce greu se lăsa prinsă în lanțurile groase ale dragostei.”
Harriet a tresărit la auzul ușii deschizându-se și a închis în grabă jurnalul. În cadrul ușii s-a strecurat curios capul lui Rupert.
- Deranjez?
- Ah ! Nu ... deloc…
- Ce făceai?
- Citeam. Nu e evident? A spus Harriet puțin iritată.
- Uhh… nu trebuie să mă iei la bătaie acum…
Rupert știa cum să o facă să zâmbească. Adesea, simpla lui prezență o bine-dispunea, însă nu arăta asta. Harriet îl adora pe Rupert și modul lui de a fi, însă nu lăsa să se vadă tocmai ca să nu-i dea nas. Dacă nu primea atenție se plictisea. Din spatele lui Rupert a apărut și Bob.
- Au venit părinții. Sunt acasă, gata distracția !
- Mama ne-a pregătit masa, haide !
Cei trei au coborât la parter și au dat de masa frumos aranjată ce atrăgea atenția. Erau fix trei farfurii, semn că părinții lui Rupert nu aveau de gând să ia masa cu ei. Ușa de la intrare era larg deschisă, soții Wilsone fiind prin curte. Un lătrat puternic și insistent se auzea din casa din față. Era Skippy, câinele lui Bob, care probabil era nerăbdător să-și revadă stăpânul. Bob a spus calm : ”O să-l scot la plimbare imediat ce termin de mâncat. ” S-au așezat la masă și au început să vorbească nimicuri. Doamna Wilsone și-a făcut apariția în încăpere.
-Bună dimin… Ah ! Dar ce se … ?!
Skippy a intrat agitat în casă, gonind printre picioarele doamnei Wilsone, lătrând de mama focului. A înconjurat masa la care se aflau cei trei de doua ori apoi s-a îndreptat către ușa de la pivniță, lătrând amenințător în continuare. Bob s-a ridicat de la masă și a cuprins în palme mica bestie. Toți s-au pierdut într-un moment de tăcere, cu privirile ațintite asupra lui Skippy, ce era încă agitat și se zbătea în brațele băiatului.
- Potaie afurisită ! Chestie bună de nimic ! vocea puternică a doamnei Allen se auzea de afară. Aceasta a apărut într-un final în ușă, sprijinindu-și mâinile de genunchi, gâfâind asurzitor. Doamna Allen, mama lui Bob, era o femeie voluptoasă, foarte puțin feminină, cu părul creț mereu strâns într-o coadă la baza capului, o fire ageră la mânie și cam încuiată.
- Margaret ! Bună scumpo ! Scuză-mi javra, nu știu ce l-a apucat . Lătra încontinuu iar când am deschis ușa să verific poșta probabil a țâșnit afară. Crede-mă pe cuvânt că nici nu am știut că a plecat până nu am auzit lătratul lui familiar venind din ... altă casă. Doamna Allen s-a amuzat copios pe seama propriilor spuse, iar ca să nu o lase așa, Margaret Wilsone a schițat un zâmbet.
- Nu e nimic ! Ce mare scofală – i-o fi fost dor de Bob.
- Bob, du pocitania înapoi în casă !
Bob s-a conformat, Harriet și Rupert au urcat la etaj, iar Margaret a invitat-o pe doamna Allen să rămână la un ceai, la o poveste ...
- Ciudat câine ! a spus Rupert către Harriet.
- Ciudată mamă ! a replicat ea.
- A mea ?
- Eee... Ești prost !
- Pot trăi cu asta. Mama lui Bob? De ce? Ce are?
- E genul de persoană pe care nu mi-aș dori-o în jurul meu. E așa... – Harriet nu vroia să o jignească, în fond, nu avea nici un drept să o facă- așa ... simplă.
- Bine că ești tu complicată !
- Nu ... nu înțelegi ... lasă...
- Ba da... înțeleg ! Glumeam puțin.
- Ha... ha... ha...
- Ești rea !
- Mersi . a spus ea cu o notă de îngânfare.
- Mrrrr .
- Ce a fost asta ?
- Sunt un leu !
- Ești un prost !
- Am să te mănânc ! RAAWRR !
- Ce copil ești !
- Sunt regele junglei !





https://www.facebook.com/photo.php?fbid=401623233219449&set=a.324612437587196.70842.285637154818058&type=3&theater

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert •••••• 

luni, 9 aprilie 2012 - Publicat de Christine la 09:40
Era ora prânzului, iar Bob, care probabil nu s-a odihnit prea bine în seara precedentă, a adormit. Și Rupert era obosit, dar se încăpățâna să stea treaz. Ușa s-a deschis încet iar Harriet a pășit înăuntru. A observat că Bob doarme și a zâmbit. I se părea tare simpatic, îi admira simțul umorului și felul de a fi, dar nu ezita să-i facă reproșuri atunci când exagera. Nu-l cunoștea de mai mult timp ca pe Rupert, dar nu a fost greu să devină prieteni buni datorită firii sale comice și îndrăznețe. Adevărul era că nu era cine știe ce strălucit, ce geniu, ba din contră, chiar era un prostănac simpatic fără nici o latură sensibilă, fără nici o înclinație spre artă și furmos- era închis într-o cutie. Harriet folosea des această expresie, “Închis în cutie”, mai ales când venea vorba de cei ca Bob. Termenul se referee la oamenii ce nu pot să vadă mai departe de realitate, ce nu se pot pasiona de semnificația și sensibilitatea pătrunzătoare a unei poezii și nu se pot bucura de simplele nimicuri ce dau culoare vieții. I se părea trist să fi „închis într-o cutie”, constrâns de realitate si exact, fără să poți să zbori, să te topești în propriul vis .
S-a urcat în pat lângă Rupert și s-a așezat turcește, sprijinindu-și mâinile pe genunchi.
- Rupert, tu îți pui vreodată întrebări ?
- Cum adică ? s-a încruntat Rupert reflectând asupra spuselor fetei.
- De exemplu, eu când nu pot să adorm mă gândesc la diferite lucruri, încerc să interpretez înțelesurile vieții, să descopăr sensul existenței noastre pe Pământ, dar indiferent de ceea ce gândesc, nimeni nu îmi va spune vreodata exact dacă am sau nu dreptate, așa că, nereușind să mi le explic, rămân în continuare întrebări. Tu nu te-ai gândid vreodată cum de tu ești tu și nu altcineva ?
- Nu înțeleg. Spusele ei căpătau contur doar când erai deschis sentimentelor și dispus să te abandonezi câteva momente visării.
- Nu ai stat niciodată întins pe pat, cu privirea pierdută întrebându-te dacă corpul ăsta chiar e al tău, nu ai devenit pentru un moment suflet și te-ai desprins de ființa profană pe care o controlezi ?
Rupert era tăcut și îngândurat.
- Să te gândești la asta seara ! Lumina este menită să sporească creativitatea și sentimentele de admirație, pe când întunericul te face să îți pui întrebări, te îneacă într-un sentiment de mâhnire și te face să interpretezi singur ce nu e dovedit.
Harriet putea să vorbească oricând și oricât, despre orice – îi plăcea să își împărtășească ideile, gândurile cu oamenii, dar nu cu cei încuiați fiindcă simțea că îi sunt profanate sentimentele.
- Nu ți se pare viața interesantă ?
- Este ! a aprobat Rupert fericit că a încheiat subiectul de neînțeles.
- Odată, mergând așa pe stradă am început să mă gândesc că, zilnic, trecem pe lângă zeci de oameni – care decare mai prinși în treburile lor, pe care îi ignorăm. Nu te-ai gândit vreodată că într-o zi ai putea să treci pe lângă o persoană față de care să nu ai nici un sentiment, pe care nu o cunoști și desigur, o ignori, iar ea trece nepăsătoare pe lângă tine...
- Așa și ? ...
- Și persoana aceea să joace defapt un rol important în viitorul tău, să fie ... medicul care îți salvează viața, să fie soția ta, să fie prietenul care te va ajuta la greu. Pe mine mă fascinează ideea asta – că un simplu om pe lângă care trec pe stradă ar putea să devină peste ani o persoană foarte importantă în viața mea, iar eu am trecut pe lângă ea ... ignorând-o ...
„E nebună.” și-a spus Rupert. „E momentul ei de visare. Are mare dreptate dar nu mă prind vorbele ei acum, acum sunt sec.”
- Interesant gândești ! a spus el cu un prefăcut interes.
- Insensibilule ! a strigat Harriet râzând. Ești un mincinos ! Să te gândești la asta noaptea, atunci vei înțelege.
- Shh !
Tonul lui Harriet l-a trezit pe Bob.

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert ••••• 

miercuri, 29 februarie 2012 - Publicat de Christine la 16:05
Era așa de confuz în legătură cu ce visase. Oare chiar a descoperit cartea aceea când a coborât în pivniță ? Sau totul a fost doar un vis derutant? Și oare ce a vrut să însemne? Cartea, bătăile ca de inimă, rândurile aurite alcătuiau un tot fabulos. De asemenea ce visase putea să fie și un simplu rod al imaginației sale bogate, o născocire a minții obosite.
Pe de altă parte, Harriet era entuziasmată și foarte energică în dimineața aceea. Apelul ce l-a aruncat pe Rupert în realitate era de la Emily, tocmai a aflat că se va întoarce cât de curând acasă din vacanța cu părinții. Aveau atâta de povestit despre zilele în care nu s-au văzut. Emily i-a spus că are o surpriză pentru ea, cava simbolic.
- Ce drăguț, ne mai auzim. Trebuie să închid.
Încheietura sa fină era frumos conturată de o brățară argintie. Harriet s-a apropiat încet de Rupert, s-a așezat lângă acesta și a deschis delicat încheietoarea . A luat mâna băiatului în palme și i-a legat brățara la încheietura. Pe ea era frumos gravat numele lui.
- Mai știi când am venit din tabără ? a șoptit Harriet. Mai știi că am zis că ți-am adus ceva, însă când am vrut să-ți arăt tu m-ai oprit ? Ei bine ți-am adus brățara aceasta. De acum încolo sper că te vei gândi înainte să faci vreo prostie, sau să mai citești jurnale.
Rupert s-a apropiat de ea ca și când ar fi vrut să-i șoptească ceva la ureche și și-a unit buzele prietenește cu obrazul ei în semn de mulțumire.
Bob s-a prefăcut că s-a fâstâcit, și-a împreunat mâinile și a început să vorbească cu capul în pământ pe o voce caraghioasa.
- Aww, porumbeilor ce frumoasă e dragostea. Acum hai să mâncăm !
- Ha ha. a răspuns Harriet pe un ton ironic – cineva face azi glume bune.
Toți au coborât la masă și au început să discute despre ce ar putea face în continuare.
Harriet avea pe degetul arătător desenat stângaci o inimioară cu un pix negru.Rupert abia acum a observat semnul. Inima este simbolul iubirii. O fi Harriet îndrăgostită ? Oare există vreun băiat la vederea căruia inima să înceapă să-i bruscheze pieptul ? Stai...inima...bătăile inimii... Rupert și-a amintit de visul din seara pecedentă. Pe întreaga lui ființă a pus stăpânire din nou esența cărții, misterul fascinant al semnificației cărții în mintea lui. Harriet era pasionată de vise, entități și paranormal- poate ar fi trebuit să-i spună.
- AHAMN ! Bob a încercat să-i capteze atenția lui Rupert. Pământul către omul pierdut în spațiu.
- Ce e?
- Participi și tu la discuție sau continui să plutești?
- Ei, Har ! Ce e cu inimioara de pe deget ?
- A, prostuța de mine, mi-am făcut semn să nu uit de cadou.
- Fetele ...




http://www.facebook.com/pages/Jurnalul-lui-Rupert/285637154818058?sk=wall

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert •••• 

Publicat de Christine la 16:04
Soarele trezea delicat natura, dezmierdând cu panglicile aurii coroanele copacilor amorțiți. O rândunică a săgetat cerul, spărgând liniștea tabloului static de natură.
Rupert a deschis ochii și și-a dat seama că era singurul treaz. Harriet și Bob erau încă cufundați în perne.
A realizat că e șansa lui să coboare în pivniță și să vadă ce e cu cartea aceea veche. S-a ridicat încet și s-a îndreptat spre ușă cu pași de felină – nu vroia să-i trezească . Ajuns în fața ușii de sub scări acesta a început să se întrebe dacă nu cumva a fost un vis, iar mintea îi joacă feste. Nu avea nimic de pierdut. A început să coboare cu atenție scările – simțea cum pășea spre un alt univers. Când a ajuns pe ultima treaptă s-a aplecat și a luat cartea. Totul era real, cartea cea veche exista iar el trebuia să o examineze în amănunt. Era îmbrăcată în piele neagră și era cusută cu ață albă specific unor timpuri vechi. Și-a trecut mâna peste copertă ca să îndepărteze stratul fin de praf. Era ciudat ca o carte așa de veche să fie atât de puțin acoperită de depunerile timpului.
Rupert a simțit niște bătăi disperate, niște bătăi ca ale unei inimi neliniștite robite de emoții puternice. Era imobilizat de spaimă și privea terifiat obiectul ce părea să aibă viață.
Spre uimirea lui absolută cartea și-a răsfoit paginile iar apoi s-a oprit la prima. Erau inscripționate niște rânduri pe care Rupert însă nu le putea citi. Păreau scrise cu aur și luceau ca lumina soarelui.
Mâinile sale erau contopite cu sufletul obiectului. Se depărtase atât de mult de realitate încât simțea esența unui nou univers.
Undeva afară din lumea mistică a cărții se auzea înfundat o melodie.
Rupert a deschis ochii. Era din nou în camera lui și telefonul lui Harriet suna.
- E Emily !


http://www.facebook.com/pages/Jurnalul-lui-Rupert/285637154818058?sk=wall

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert ••• 

Publicat de Christine la 16:02
Mai bine nu. Nu acum. Rupert s-a ridicat încet, scuturându-și hainele și s-a îndreptat spre ușa casei.
- Rupeeeeert ! s-a auzit strigând de la etaj.
- Ce e ?
- Haide sus !
Bob și Harriet încă se certau pe tema cu filmul .
- Spune tu ! Ne uităm sau nu la filmul de groaza ? a întrebat Bob.
- Ă, păi ... de ce nu ?
- De ce nu ?! Suntem singuri într-o casă imensă și știți bine că toți ne speriem – mai ales după un film de groază o să vă imaginați că sunt toate entitățile malefice sau mai știu eu ce cu noi, în casă. Nu mersi !
- Ba nu !
- Ba da !
- Harriet ! Tu ești cea care face glume să ne sperie !
- Da ... dar vă speriați și fără glumele mele.
- Dar tu ne aduci aminte mereu de povestea cu Bloody Mary iar apoi ne este frică să ne oglindim și-n geam.
- Acum ne-ai amintit tu, netotule !
- HEI ! a intervenit Rupert care era și așa prea prins în gândurile lui. Ce ar fi să ne uităm la nenorocitul ăla de film și după pur și simplu să ne culcăm ?!
- Facem cum zici tu !
Orele au trecut, cei trei au tot discutat, Harriet a povestit cum a fost în tabără și că a cunoscut o grămadă de oameni.
- Îi știam pe toți – din priviri . A fost foarte greu sa rețin atâtea nume .
Pe la ora șapte, când toți erau sus în camera lui Rupert, cineva sună la ușă.
- Bob, răspunzi tu ?
- În nici un caz nu mă ridic de aici.
- Haaaaidee...
- Mă duc eu ! a zis Harriet indiferentă.
Aceasta a coborât scările în grabă și a fugit spre ușă. Era chiar Vivian.
- Mamă ! Ce faci ?
- Am venit să vă vizitez. Cum vă distrați ? Băieții unde sunt ?
- Momentan doar am vorbit...
Harriet a fost întreruptă de zgomotul provocat de cei doi care coborau scările îmbrâncindu-se.
- Haide mișcă !
- Parcă nu te dădeai jos din pat !
- Stăteam comod...
- Vivian ! a strigat Rupert entuziasmat.
- Doamna Rubble ! a exclamat Bob.
- Bună, bună băieți !
Vivian Rubble era o frumoasă femeie ce impresiona prin simplitatea și naturalețea ei. Avea părul roșcat și buclat asemenea unei copile, zâmbetul fermecător, iar ochii ei căprui erau umbriți de niște ochelari delicați cu ramă cărămizie. Stătea în ușă ținând în mâinile delicate o tavă acoperită cu folie de aluminiu. I se putea observa silueta tinerească, subțirică și bine-definită.
Rupert o privea pe aceasta cu admirație, cu acea admirație cu care orice copil privește alt părinte.
- V-am adus ceva dulce. Nu sunt eu o bună bucătăreasă dar am făcut ce am putut.
- Mulțumim, mamă !
Vivian a intrat în casă, pășind delicat spre masa din bucătărie unde a lăsat bunătățurile pentru copii.
- Oh, Harriet ! Era să uit. Ți-ai lăsat telefonul acasă, tocmai telefonul !
- Mi l-ai adus ? Oh, mersi ! Harriet a sărit în brațele mamei.
- Bine copii, eu vă las acum. Mă duc înapoi acasă dar dacă mai aveți nevoie de ceva știți unde mă găsiți ! Pa-pa ! aceasta a ieșit zâmbind pe ușă.
- Și ... ne uităm la film ? a întrebat Bob.
- Fac niște floricele și vin ! a zis Rupert.
Harriet și Bob au plecat.
Rupert a început să caute prin bucătărie floricelele pentru microunde. A deschis fiecare sertar, fiecare dulap, dar nu găsea nimic. În spatele lui s-a auzit o ușă trântindu-se.
- Tu-tu când ai apărut ?
- Nici măcar nu am mai urcat scările, l-am lăsat pe Bob să pregătească filmul.
- Ție chiar îți place să mă sperii, nu ?
- Of, ce idee proastă ! Nici nu a început filmul și deja ești speriat ? a spus Harriet zâmbind. Rupert a remarcat că zâmbetul ei era la fel de fermecător ca al lui Vivian, iar pentru o clipă a privit-o cu aceiași admirație cu care o privea și pe mama ei.
- Rupert ?
- Da,da !
- Uite floricelele, prostuțule !
- Ce bine !
În cinci minute erau toți în camera lui Rupert, fiecare cu un castron de floricele, așezați în vârful patului așteptând să înceapă filmul.
Pe parcursul vizionării Bob făcea mișcări bruște ca să îi sperie. Era opt deja, într-o oră se întuneca.
- Rupert, după ce a venit mama ai încuiat ușa ?
- Ă, ups ! Nu ! Hai, hai cu mine jos.
- Stați, doar nu o să rămân singur în cameră !
Cei trei au coborât și au încuiat ușa, apoi și-au reluat locurile în pat.
Afară soarele cobora încet de pe cer, făcându-i loc prea-grațioasei Luni, ce cufunda treptat natura în întuneric. La căderea nopții s-a terminat și filmul.
- Nu a fost așa înfricoșător ! a spus Bob.
- E nu ! Ești speriat !
- Nu, nu sunt ..!
- Nu ai fi speriat nici dacă ar mai fi cineva cu noi în casă ? Cineva sau ... ceva ? a șoptit Harriet cu un aer înspăimântător.
- Harriet, termină ! a exclamat Rupert. E de ajuns pentru azi – sunt singurul care e deja obosit ?
Cei doi au dat din cap ca nu.
- Atunci cred că ne putem culca... ne trezim mâine mai devreme.
- Bine !
- Uff ...
- Ce-i, Har ` ?
- Eu dorm singură în camera oaspeților, nu ?
- Păi ....
- Dar nu vreau, Rupert ! Nu putem dormi cu toții aici ? Teee rooog ..
Rupert nu avea cum să o refuze, avea farmecul și ochii unui cățeluș adorabil. Ochii ei mari și rugători însoțiți de mutra bleagă erau de nerefuzat.
- Pot să întind canapeaua. Eu și Bob dormim acolo, tu poți dormi în pat. Ar fi bine așa ?
- Perfect ! Mulțumesc ! Haarriet l-a îmbrățișat lung. Și ei îi era puțin teamă să doarmă singură, mai ales după un film de groază.
Fiecare s-a pus să se culce – vorbind au adormit pe rând .


http://www.facebook.com/pages/Jurnalul-lui-Rupert/285637154818058?sk=wall

0 comentarii

Copilarie ? 

miercuri, 1 februarie 2012 - Publicat de Christine la 11:19
Adolescenta
-          Scrisoare catre Copilarie de la adolescenta de astazi

Draga Copilarie,

Pasesc usor si inconstient prin viata, si ceea ce pare ca dureaza o vesnicie se sfarseste cat ai clipi .Privesc in urma mea si vazand prin prisma celor cativa ani fragezi ai copilariei pure, imi dau seama ca am crescut si ca am indeplinit  o conditie a copilariei : sa devin adolescenta . Descopar in fiecare secunda o lume noua, lumea reala. Nimic nu mai este la fel ca atunci cand mainile tale ocrotitoare ma aparau de griji, de rautati si de oameni. Simt cum ma pierzi, cum te indepartezi si usor usor ma lasi prada realitatii. De ce ?!
            Lumea asta este rea si plina de ura ! Cum voi putea trai aici ? Oamenii nu sunt cu totii  buni, unii nici macar nu au inima !
            Si stii ceva ? Eroii din basme am aflat ca nu exista ! Am crescut cu gandul ca binele invinge raul, dar in aceasta lume de multe ori raul invinge. Tu nu mi-ai spus ca raul ar putea invinge ! Copiii de acum nu mai cred in basme, nu mai vor sa creada in bine si frumos.
            Posibilitatea de a face din lumea aceasta o lume mai buna se afla in mainile noastre, ale adolescentilor de azi. Cand eram mic copil mi-am promis ca voi schimba lumea, dar astazi visul mi s-a spulberat pentru ca am realizat ca nu este chiar asa usor si multi o sa-mi fie impotriva. Daca acestea vor ramane doar niste vorbe trecatoare si nu voi reusi sa schimb lumea ? Ma doare ca nu pot, ma chinuie gandul ca voi esua ca toti ceilalti ce si-au propus asta dar nu au reusit.
            Departarea ta mi-a deschis ochii asupra lumii.
            Ma uit in fiecare zi cum oamenii din jurul meu trec grabiti unu pe langa altul, ingandurati, stresati si suparati, fara sa mai observe micile detalii ce dau culoare vietii, fara sa zambeasca. Mi-am promis din nou ca eu nu voi fi ca ei, si totusi ... fara sa realizez erau zile in care ieseam din casa cu capul in pamant cufundata in ganduri fara sa schitez nici macar un zambet, fara sa observ nimic. Vroiam doar sa ajung la scoala, sa ma asez in banca, sa astept ca ziua sa treaca si sa plec acasa, ca toti ceilalti oameni maturi si plictisiti. De ce daca ies zambind din casa, cu capul sus, calcand apasat ceilalti ma privesc cu nesiguranta ? Copilarie, ei de ce nu sunt fericiti ?
            Se spune ca in adolescenta traiesti cele mai frumoase povesti de dragoste ?
Nici macar nu sunt sigura de ceea ce inseamna cu adevarat iubirea. Am incercat sa iubesc, dar nu cred ca o fac cum trebuie ... Dragostea este ceva frumos,nu ?
Pentru o clipa am crezut ca ar fi interesant sa pot da timpul inapoi. Sa ma intorc in trecut si sa retraiesc momentele care mi-au marcat existenta. Cat de multe as vrea sa schimb ...
Nu as mai face greseala de a iubi neconditionat si l-as lasa sa plece inainte sa ma faca sa imi pierd increderea in dragoste.
Nu as mai umple pagini intregi din jurnal  cu fiecare prieten care mi-a tradat increderea si as fi spus mai des “iarta-ma”` daca as fi stiut ce putere are acest cuvant ... Dar nu pot trai in trecut, ce a fost a fost !
            Am auzit de atatea ori cum ca viata ar fi o lupta dar niciodata nu am auzit pe cineva sa fie sigur ca a castigat sau a pierdut.
            Mi-e frica totusi de viata. Sunt inca nesigura si ma tem ca viata sa nu treaca repede fara a fi marcata de nimic, fara a realiza ceva pe lumea asta. Nu vreau sa ma sting ca o stea ce cade de pe negrul cerului neobservata.
            Tu nu stii cum e ! Tu faci copiii fericiti iar apoi ii abandonezi si ii lasi sa rataceasca printre faruri de masini .
            Te iubesc, Copilarie ! Univers sacru al povestilor pline de talc ! Intoarce-te si apara-ma de cei ce vor sa-mi taie aripile sa nu mai pot zbura spre zare, de cei ce nu ma lasa sa cred in fabulos, de cei ce nu ma lasa sa zambesc !
            Te rog, nu ma lasa sa ratacesc ! ...

                                                           Cu dragoste,
                                                                                  cea care va ramane mereu un copil .

( Compunere concurs - inspirata din  ce am mai scris )



0 comentarii

Jurnalul lui Rupert •• 

luni, 9 ianuarie 2012 - Publicat de Christine la 09:07
Erau foarte grăbiți și agitați.
-          Rupert, cheile sunt pe masă în bucătărie, mâncare este în frigider, dacă mai aveți nevoie de ceva o sunați pe Vivian dar nu cred că o să fie cazul, sunteți mari deja ! a spus pe fugă doamna Wilsone.
-          Nu am destul loc în valiză ! a exclamat domnul Wilsone chinuindu-se să mai bage câte ceva înauntru.
-          Tată, nu cred că e necesar să iei și televizorul cu tine, oricum nu cred că mai ai loc de canapeaua pe care tocmai ai îndesat-oîn bagaj.
Rupert si Bob au început să râdă. Harriet nu părea deloc amuzată de gluma lui, ba din contră , o considera puerilă.
-          Vă pot ajuta cumva ? a sărit aceasta.
-          Nu, nu, ăă, Rupert, coboară te rog în pivniță și adu-mi geamantanul acela mare si verde.
-          Avem pivniță ? a continuat Rupert în glumă. Harriet nu a schițat nici un zâmbet.
-          Scumpule, ne cam grăbim, nu crezi că ar fi cazul să ne ajuți ?! a exclamat doamna Wilsone.
-          - Pff ! Bob, vino cu mine, cine știe de ce dăm acolo.
Sub scări, ascunsă parcă de ochii trecătorilor, se afla o ușă veche și destul de mică. Rupert a apăsat încet pe clanță și a deschis-o. Părea o intrare spre ... nicăieri. Întunericul domina încăperea. A pășit nesigur pe prima treaptă, apoi și-a întors privirea către Bob.
-Nu vii ?
- Ți-e frică ? a întrebat Bob sfidător.
- Pf ! Mie ? Frică ? Nu prea cred ! E o simplă pivniță ! Rupert a apăsat pe întrerupător însă lumina era foarte slabă și pâlpâia.
Fiecare treaptă veche scârțâia sub picioarele băieților. Încăperea era destul de întunecată și răcoroasă. Cei doi coborau încet privind din când în când la becul ce lumina încăperea și reda trăsăturile stranii ale locului. Când au pășit pe ultima treaptă, lumina s-a stins. Cei doi au tresărit.
- Ți-e frică ? a întrebat Rupert.
- De ce întrebi ?
- Păi mie nu-mi este !
- Nici mie .
Amândoi erau destul de nesiguri pe ce spuneau. Camera avea două mici ferestre întunecate de gratii negre și groase ce lăsau doar câteva fâșii de lumină să pătrundă înăuntru. Într-un colț se afla geamantanul cel mare despre care vorbea domnul Wilsone. Rupert s-a repezit să-l miște. Un nor de praf a ieșit din valiză provocându-i o tuse urâtă lui Bob.
-          Hai să-l luăm odată !
Bob a urcat cu geamantanul în față.
Rupert privea încă pivnița ce-i provoca totuși un sentiment de teamă. Analiza curios tot ce-l înconjura, rareori mai coborâse acolo. Când a văzut că a rămas singur în încăpere și că prietenul lui, Bob deja urcase s-a grăbit să iasă și el.
Când a pășit hotărât pe prima treaptă aceasta s-a rupt. Inima i-a tresărit puternic. Rupert a simțit ceva sub picioare, ceva ce nu era doar lemnul putred ce cedase sub presiune. S-a aplecat și a băgat mâna curios în... treaptă. Și-a trecut degetele peste ceva. Ceva era acolo ! Cu mișcări lente a scos curios obiectul. Privea uimit, răsucindu-l, examinându-l. Parea a fi o carte. Dar ce ar căuta o carte ascunsă într-o treaptă ? Era ciudat.
Un nou sentiment l-a cuprins pe Rupert, de data aceasta un sentiment înfiorător. A deschis cartea . În acel moment i-a străfulgerat în minte imaginea lui deschizând jurnalul lui Harriet. Acesta a închis cartea, fiind cuprins de un sentiment de vinovăție, mâinile îi tremurau din ce în ce mai tare. A vrut să o pună înapoi de unde a luat-o. În momentul acela a simțit o mână rece pe umăr. Inima aproape îi străpungea pieptul. Și-a întors înfiorat privirea – era Harriet. Rupert a răsuflat ușurat, iar pulsul a început să-i revină la normal. Ochii fetei îl priveau mirați – contactul vizual era însoțit de un moment de liniște.
- M-am îngrijorat când am văzut că nu vii. a întrerupt Harriet tăcerea. Ce făceai aici ?
-          Ă, nimic. Doar s-a rupt scara când am pășit pe ea.
-          Și te-ai lovit ?
-          Nu, nu, doar că am găsit un fel de car... Rupert s-a oprit brusc.
-          Un fel de ce ?!
-          Un fel de problemă cu lumina de aici. Becul  s-a ars. Nimic interesant.
-          A, atunci bine . Părinții tăi vor să plece. Haide !
Rupert a pus cartea înapoi și a urmat-o pe Harriet afară. Părinții lui deja puneau bagajeleîn mașină. Acesta s-a grăbit să-și ia la revedere.
-          Aici erai ! a spus doamna Wilsone încântată, luându-l în brațe pe Rupert. Acesta îi privea stânjenit pe Harriet și Bob. Noi plecăm acum – a continuat mama sa – să aveți grijă de voi și să vă feriți de necazuri !
-          Stai liniștită, mama. Doar tu ai zis : suntem mari deja.
Doamna Wilsone i-a îmbrățișat ocrotitor pe toți.
-          Să va distrați ! Și nu-ți mai face griji, mamă. Vă iubesc.
Domnul Wilsone le-a facut cu mâna, apoi mașina a pornit.
-          Am adus un film de groază ! a spus Bob.
-          Cum ?! Crezi că fiind singuri în casă ne vom uita la așa ceva ? Nu nu nu..
-          Haide Harriet, și ție îți plac .
-          Da dar...
-          Haide sus să ți-l arăt !

Rupert a rămas afară singur, stătea pe bordură privind mașina părinților cum se îndepărta . Înca se gândea la cartea aceea. Oare ar fi trebuit să le spună și celorlalți ?...   

2 comentarii

Scrisoare catre liceeni ~ Tudor Chirila 

marți, 3 ianuarie 2012 - Publicat de Christine la 00:46
Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?

0 comentarii