Sufletul mă îndeamnă să o cruț - nici eu nu vreau să o pătez cu mizeriile mele. Nu am nimic bun de scris, nimic bun de simțit. Sunt seacă - realitatea îmi fură inspirațiile, muzele, frumosul și le transformă în foi albe - prea multe ca să le pot umple pe toate; mă chinuie.
Vreau să îmi închid eul într-o carte, să îmi țin sufletul captiv între două coperte cartonate. Vreau ca alții să-mi răsfoiască gandurile, să intre în universul meu și să cutreiere la felcum am cutreierat și eu la rândul meu universul altuia.
O clipă mă simt puternică și încrezătoare, mi se-nfiripă-n minte sentimentul de mândrie, dar nu și în suflet . Cu adevărat puternică sunt abia atunci când sunt vulnerabilă fiindcă atunci dictează sufletul, atunci moare raționamentul și exactul.
Ce înseamnă să fii artist ? Artiștii nu sunt neînțeleși, sunt neînțeleși de oameni. Numai un suflet de artist poate să cânte cânecul altui artist."
"Cea mai frumoasă meserie interioară este să fii artist." - gândi Harriet.
Și-a închis jurnalul și s-a întrebat ce i-ar plăcea să devină. Era problema care o preocupa încă de la cele mai fragede vârste. Mereu și-a dorit să fie doctor. De fiecare dată când prichindeii erau întrebați despre viitor, ea era singura care știa să răspundă, și ar fi putut vorbi despre asta ore în șir. Adesea considera o imprudență din partea lor să nu să știe ce le-ar plăcea să devină - uneori îi și mustra, ținându-le lecții de viață de care păreau care mai de care mai plictisiți. Își dădea seama că își irosește timpul cu niște țânci. Era, evident, mult mai matură decât ei. Nu se obosea să le-o arate, ba din contră, de multe ori se surprindea pe ea însăși, dându-și seama de asta prin comparație.
A fost întotdeauna diferită de cei de vârsta ei, chiar și acum.
Iubea să se joace jocurile prostești ale copilăriei, în care fiecare își imita personajul preferat, eroul, din cauza cărora adesea se nășteau conflicte - doar nu puteau să joace mai mulți același rol. Ei îi plăcea cajocul de roluri să fiebine-plănuit dinainte, fiecare să știe ce are de făcut și să intre bine în pielea personajului. Altfel, cu siguranță jocul ar deveni un haos total și nimeni nu ar mai ghici de-a ce se joacă.Nici de data asta copiii nu o prea ascultau, se plictiseau și vroiau să înceapă mai repede jocul. Adevărul este că, jocul neplănuit ieșea catastrofal, transformându-se într-o infinită luptă pentru importanță și replici.
Revenind, în ultimii câțiva ani a apărut în sufletul ei dorința de a avea un viitor strălucit, nu mai voia să devină un simplu medic. Numai gândul la o viață simplă, cufundată în anonimat o îngrozea. Voia să se afirme, dar nu în fața lumii, îi trebuia un public suficient de inteligent încât să o înțeleagă, să o aprecieze. Nimic nu mai părea la fel de ușor ca în copilărie. Visele se dezvoltă mai greu în lumea reală.
Nu era îndeajuns de curajasă să se avânte în lume cu o meserie de tip hobby precum scriitoare sau actriță, chiar dacă i-ar fi plăcut la nebunie. Admira nespus persoanele care au reușit în viață cu meseriile de vis. Se gândea la cât de frumoasă trebuie să fie viața lor, cât de bogată în sentimente . Și dorința ei de a scrie o carte ... Mereu se descuraja, dar doar când venea vorba de timp, de lipsă de inspirație nu s-a plâns niciodata. Ce-i drept, era menită să scrie.
* * *
Te ridici și începi prin a examina publicul, o faci cu mișcări exagerate, evidente -e parte din rol Îți treci privirea peste mulțimea de capete dar nu vezi nimic - te uiți prin ei. Deschizi gura și umpli sala cu un glas nu prea puternic, ca de mărturisire. Vorbești natural insuflând un aer prietenesc ce atrage publicul. Faci mișcări care nu sunt ieșite din comun, gesturi largi inspirate din viața de zi cu zi. Vorbești cu ei, le povestești. Ai monologul unui bărbat disperat, un sensibil, un neînțeles, din sufletul căruia tocmai s-a scurs dragostea, care abia acum a învățat cum se gustă din otrava iubirii. Trebuie să pari puternic la început doar ca să se vadă la sfârșit cât de patetic ești - trebuie să îi faci să observe.
Deja publicul s-a obișnuit cu prezența ta pe scenă, nu mai privesc cu răsuflarea tăiată, examinându-te din cap până în picioare. Dezamăgitor, mai surprinzi câte o privire aruncată infinitului tavan, ce acum își joacă rolul de distragere. Oricât ai vrea, nu ai cum să îi atragi atenția tavan-privitorului că nu este frumos ceea ce face, că gestul lui denotă impolitețe și îți adresează indirect o jignire.
Îți continui rolul, ridicând din când în când vocea pentru a nu da o notă monotonă monologului, mai improvizezi un gest, îți mai pui o mască pe față, orice are putea să te facă să pari cât mai diferit decât ești defapt în realitate.
La un moment dat se aude un telefon sunând în sală - se aude tare, clar și lung, posesorul căutându-și-l lent, pentru a nu cumva să deranjeze pe cineva. Mai apoi se aude un pronunțat " Alo ?! " și-l vezi ridicându-se din public, făcând alți câțiva oameni să se ridice de pe scaune, șoptind destul de tare dar cât să fie auzit " Stai că nu pot vorbi acum. Nu închide, așteaptă ! ". Atenția publicului se împarte în doua - trei sferturi se uită la el, un sfert decid să fie politicoși și să te fixeze mai bine ca niciodată. Penibilul situației te face să îți dinamizezi monologul, astfel încât atenția să se îndrepte iar asupra ta.
Din când în când se mai aude un nas suflat în batistă, urmat de chicotelile copiilor și mustrările mamelor.
La sfârșitul monologului ropote de aplauze umplu sala, unii mai siliți alții mai sinceri. Îți faci ieșirea din rol și te pleci în fața lor zâmbind doar de nevoie.
Cortina se lasă, cufundându-te în singurătate. Parcă te aștepți acum la un moment dramatic când fata care ți-a zâmbit apare după cortină, timidă, te felicită și ajungeți să vă îndrăgostiși nebunește unul de altul. Nu, nu se va întâmpla. Colegii din spatele scenei exclamă " Felicitări, ai jucat bine! "
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=490327627682342&set=a.324612437587196.70842.285637154818058&type=3&theater
