Views.

Jurnalul lui Rupert ••••• 

miercuri, 29 februarie 2012 - Publicat de Christine la 16:05
Era așa de confuz în legătură cu ce visase. Oare chiar a descoperit cartea aceea când a coborât în pivniță ? Sau totul a fost doar un vis derutant? Și oare ce a vrut să însemne? Cartea, bătăile ca de inimă, rândurile aurite alcătuiau un tot fabulos. De asemenea ce visase putea să fie și un simplu rod al imaginației sale bogate, o născocire a minții obosite.
Pe de altă parte, Harriet era entuziasmată și foarte energică în dimineața aceea. Apelul ce l-a aruncat pe Rupert în realitate era de la Emily, tocmai a aflat că se va întoarce cât de curând acasă din vacanța cu părinții. Aveau atâta de povestit despre zilele în care nu s-au văzut. Emily i-a spus că are o surpriză pentru ea, cava simbolic.
- Ce drăguț, ne mai auzim. Trebuie să închid.
Încheietura sa fină era frumos conturată de o brățară argintie. Harriet s-a apropiat încet de Rupert, s-a așezat lângă acesta și a deschis delicat încheietoarea . A luat mâna băiatului în palme și i-a legat brățara la încheietura. Pe ea era frumos gravat numele lui.
- Mai știi când am venit din tabără ? a șoptit Harriet. Mai știi că am zis că ți-am adus ceva, însă când am vrut să-ți arăt tu m-ai oprit ? Ei bine ți-am adus brățara aceasta. De acum încolo sper că te vei gândi înainte să faci vreo prostie, sau să mai citești jurnale.
Rupert s-a apropiat de ea ca și când ar fi vrut să-i șoptească ceva la ureche și și-a unit buzele prietenește cu obrazul ei în semn de mulțumire.
Bob s-a prefăcut că s-a fâstâcit, și-a împreunat mâinile și a început să vorbească cu capul în pământ pe o voce caraghioasa.
- Aww, porumbeilor ce frumoasă e dragostea. Acum hai să mâncăm !
- Ha ha. a răspuns Harriet pe un ton ironic – cineva face azi glume bune.
Toți au coborât la masă și au început să discute despre ce ar putea face în continuare.
Harriet avea pe degetul arătător desenat stângaci o inimioară cu un pix negru.Rupert abia acum a observat semnul. Inima este simbolul iubirii. O fi Harriet îndrăgostită ? Oare există vreun băiat la vederea căruia inima să înceapă să-i bruscheze pieptul ? Stai...inima...bătăile inimii... Rupert și-a amintit de visul din seara pecedentă. Pe întreaga lui ființă a pus stăpânire din nou esența cărții, misterul fascinant al semnificației cărții în mintea lui. Harriet era pasionată de vise, entități și paranormal- poate ar fi trebuit să-i spună.
- AHAMN ! Bob a încercat să-i capteze atenția lui Rupert. Pământul către omul pierdut în spațiu.
- Ce e?
- Participi și tu la discuție sau continui să plutești?
- Ei, Har ! Ce e cu inimioara de pe deget ?
- A, prostuța de mine, mi-am făcut semn să nu uit de cadou.
- Fetele ...




http://www.facebook.com/pages/Jurnalul-lui-Rupert/285637154818058?sk=wall

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert •••• 

Publicat de Christine la 16:04
Soarele trezea delicat natura, dezmierdând cu panglicile aurii coroanele copacilor amorțiți. O rândunică a săgetat cerul, spărgând liniștea tabloului static de natură.
Rupert a deschis ochii și și-a dat seama că era singurul treaz. Harriet și Bob erau încă cufundați în perne.
A realizat că e șansa lui să coboare în pivniță și să vadă ce e cu cartea aceea veche. S-a ridicat încet și s-a îndreptat spre ușă cu pași de felină – nu vroia să-i trezească . Ajuns în fața ușii de sub scări acesta a început să se întrebe dacă nu cumva a fost un vis, iar mintea îi joacă feste. Nu avea nimic de pierdut. A început să coboare cu atenție scările – simțea cum pășea spre un alt univers. Când a ajuns pe ultima treaptă s-a aplecat și a luat cartea. Totul era real, cartea cea veche exista iar el trebuia să o examineze în amănunt. Era îmbrăcată în piele neagră și era cusută cu ață albă specific unor timpuri vechi. Și-a trecut mâna peste copertă ca să îndepărteze stratul fin de praf. Era ciudat ca o carte așa de veche să fie atât de puțin acoperită de depunerile timpului.
Rupert a simțit niște bătăi disperate, niște bătăi ca ale unei inimi neliniștite robite de emoții puternice. Era imobilizat de spaimă și privea terifiat obiectul ce părea să aibă viață.
Spre uimirea lui absolută cartea și-a răsfoit paginile iar apoi s-a oprit la prima. Erau inscripționate niște rânduri pe care Rupert însă nu le putea citi. Păreau scrise cu aur și luceau ca lumina soarelui.
Mâinile sale erau contopite cu sufletul obiectului. Se depărtase atât de mult de realitate încât simțea esența unui nou univers.
Undeva afară din lumea mistică a cărții se auzea înfundat o melodie.
Rupert a deschis ochii. Era din nou în camera lui și telefonul lui Harriet suna.
- E Emily !


http://www.facebook.com/pages/Jurnalul-lui-Rupert/285637154818058?sk=wall

0 comentarii

Jurnalul lui Rupert ••• 

Publicat de Christine la 16:02
Mai bine nu. Nu acum. Rupert s-a ridicat încet, scuturându-și hainele și s-a îndreptat spre ușa casei.
- Rupeeeeert ! s-a auzit strigând de la etaj.
- Ce e ?
- Haide sus !
Bob și Harriet încă se certau pe tema cu filmul .
- Spune tu ! Ne uităm sau nu la filmul de groaza ? a întrebat Bob.
- Ă, păi ... de ce nu ?
- De ce nu ?! Suntem singuri într-o casă imensă și știți bine că toți ne speriem – mai ales după un film de groază o să vă imaginați că sunt toate entitățile malefice sau mai știu eu ce cu noi, în casă. Nu mersi !
- Ba nu !
- Ba da !
- Harriet ! Tu ești cea care face glume să ne sperie !
- Da ... dar vă speriați și fără glumele mele.
- Dar tu ne aduci aminte mereu de povestea cu Bloody Mary iar apoi ne este frică să ne oglindim și-n geam.
- Acum ne-ai amintit tu, netotule !
- HEI ! a intervenit Rupert care era și așa prea prins în gândurile lui. Ce ar fi să ne uităm la nenorocitul ăla de film și după pur și simplu să ne culcăm ?!
- Facem cum zici tu !
Orele au trecut, cei trei au tot discutat, Harriet a povestit cum a fost în tabără și că a cunoscut o grămadă de oameni.
- Îi știam pe toți – din priviri . A fost foarte greu sa rețin atâtea nume .
Pe la ora șapte, când toți erau sus în camera lui Rupert, cineva sună la ușă.
- Bob, răspunzi tu ?
- În nici un caz nu mă ridic de aici.
- Haaaaidee...
- Mă duc eu ! a zis Harriet indiferentă.
Aceasta a coborât scările în grabă și a fugit spre ușă. Era chiar Vivian.
- Mamă ! Ce faci ?
- Am venit să vă vizitez. Cum vă distrați ? Băieții unde sunt ?
- Momentan doar am vorbit...
Harriet a fost întreruptă de zgomotul provocat de cei doi care coborau scările îmbrâncindu-se.
- Haide mișcă !
- Parcă nu te dădeai jos din pat !
- Stăteam comod...
- Vivian ! a strigat Rupert entuziasmat.
- Doamna Rubble ! a exclamat Bob.
- Bună, bună băieți !
Vivian Rubble era o frumoasă femeie ce impresiona prin simplitatea și naturalețea ei. Avea părul roșcat și buclat asemenea unei copile, zâmbetul fermecător, iar ochii ei căprui erau umbriți de niște ochelari delicați cu ramă cărămizie. Stătea în ușă ținând în mâinile delicate o tavă acoperită cu folie de aluminiu. I se putea observa silueta tinerească, subțirică și bine-definită.
Rupert o privea pe aceasta cu admirație, cu acea admirație cu care orice copil privește alt părinte.
- V-am adus ceva dulce. Nu sunt eu o bună bucătăreasă dar am făcut ce am putut.
- Mulțumim, mamă !
Vivian a intrat în casă, pășind delicat spre masa din bucătărie unde a lăsat bunătățurile pentru copii.
- Oh, Harriet ! Era să uit. Ți-ai lăsat telefonul acasă, tocmai telefonul !
- Mi l-ai adus ? Oh, mersi ! Harriet a sărit în brațele mamei.
- Bine copii, eu vă las acum. Mă duc înapoi acasă dar dacă mai aveți nevoie de ceva știți unde mă găsiți ! Pa-pa ! aceasta a ieșit zâmbind pe ușă.
- Și ... ne uităm la film ? a întrebat Bob.
- Fac niște floricele și vin ! a zis Rupert.
Harriet și Bob au plecat.
Rupert a început să caute prin bucătărie floricelele pentru microunde. A deschis fiecare sertar, fiecare dulap, dar nu găsea nimic. În spatele lui s-a auzit o ușă trântindu-se.
- Tu-tu când ai apărut ?
- Nici măcar nu am mai urcat scările, l-am lăsat pe Bob să pregătească filmul.
- Ție chiar îți place să mă sperii, nu ?
- Of, ce idee proastă ! Nici nu a început filmul și deja ești speriat ? a spus Harriet zâmbind. Rupert a remarcat că zâmbetul ei era la fel de fermecător ca al lui Vivian, iar pentru o clipă a privit-o cu aceiași admirație cu care o privea și pe mama ei.
- Rupert ?
- Da,da !
- Uite floricelele, prostuțule !
- Ce bine !
În cinci minute erau toți în camera lui Rupert, fiecare cu un castron de floricele, așezați în vârful patului așteptând să înceapă filmul.
Pe parcursul vizionării Bob făcea mișcări bruște ca să îi sperie. Era opt deja, într-o oră se întuneca.
- Rupert, după ce a venit mama ai încuiat ușa ?
- Ă, ups ! Nu ! Hai, hai cu mine jos.
- Stați, doar nu o să rămân singur în cameră !
Cei trei au coborât și au încuiat ușa, apoi și-au reluat locurile în pat.
Afară soarele cobora încet de pe cer, făcându-i loc prea-grațioasei Luni, ce cufunda treptat natura în întuneric. La căderea nopții s-a terminat și filmul.
- Nu a fost așa înfricoșător ! a spus Bob.
- E nu ! Ești speriat !
- Nu, nu sunt ..!
- Nu ai fi speriat nici dacă ar mai fi cineva cu noi în casă ? Cineva sau ... ceva ? a șoptit Harriet cu un aer înspăimântător.
- Harriet, termină ! a exclamat Rupert. E de ajuns pentru azi – sunt singurul care e deja obosit ?
Cei doi au dat din cap ca nu.
- Atunci cred că ne putem culca... ne trezim mâine mai devreme.
- Bine !
- Uff ...
- Ce-i, Har ` ?
- Eu dorm singură în camera oaspeților, nu ?
- Păi ....
- Dar nu vreau, Rupert ! Nu putem dormi cu toții aici ? Teee rooog ..
Rupert nu avea cum să o refuze, avea farmecul și ochii unui cățeluș adorabil. Ochii ei mari și rugători însoțiți de mutra bleagă erau de nerefuzat.
- Pot să întind canapeaua. Eu și Bob dormim acolo, tu poți dormi în pat. Ar fi bine așa ?
- Perfect ! Mulțumesc ! Haarriet l-a îmbrățișat lung. Și ei îi era puțin teamă să doarmă singură, mai ales după un film de groază.
Fiecare s-a pus să se culce – vorbind au adormit pe rând .


http://www.facebook.com/pages/Jurnalul-lui-Rupert/285637154818058?sk=wall

0 comentarii

Copilarie ? 

miercuri, 1 februarie 2012 - Publicat de Christine la 11:19
Adolescenta
-          Scrisoare catre Copilarie de la adolescenta de astazi

Draga Copilarie,

Pasesc usor si inconstient prin viata, si ceea ce pare ca dureaza o vesnicie se sfarseste cat ai clipi .Privesc in urma mea si vazand prin prisma celor cativa ani fragezi ai copilariei pure, imi dau seama ca am crescut si ca am indeplinit  o conditie a copilariei : sa devin adolescenta . Descopar in fiecare secunda o lume noua, lumea reala. Nimic nu mai este la fel ca atunci cand mainile tale ocrotitoare ma aparau de griji, de rautati si de oameni. Simt cum ma pierzi, cum te indepartezi si usor usor ma lasi prada realitatii. De ce ?!
            Lumea asta este rea si plina de ura ! Cum voi putea trai aici ? Oamenii nu sunt cu totii  buni, unii nici macar nu au inima !
            Si stii ceva ? Eroii din basme am aflat ca nu exista ! Am crescut cu gandul ca binele invinge raul, dar in aceasta lume de multe ori raul invinge. Tu nu mi-ai spus ca raul ar putea invinge ! Copiii de acum nu mai cred in basme, nu mai vor sa creada in bine si frumos.
            Posibilitatea de a face din lumea aceasta o lume mai buna se afla in mainile noastre, ale adolescentilor de azi. Cand eram mic copil mi-am promis ca voi schimba lumea, dar astazi visul mi s-a spulberat pentru ca am realizat ca nu este chiar asa usor si multi o sa-mi fie impotriva. Daca acestea vor ramane doar niste vorbe trecatoare si nu voi reusi sa schimb lumea ? Ma doare ca nu pot, ma chinuie gandul ca voi esua ca toti ceilalti ce si-au propus asta dar nu au reusit.
            Departarea ta mi-a deschis ochii asupra lumii.
            Ma uit in fiecare zi cum oamenii din jurul meu trec grabiti unu pe langa altul, ingandurati, stresati si suparati, fara sa mai observe micile detalii ce dau culoare vietii, fara sa zambeasca. Mi-am promis din nou ca eu nu voi fi ca ei, si totusi ... fara sa realizez erau zile in care ieseam din casa cu capul in pamant cufundata in ganduri fara sa schitez nici macar un zambet, fara sa observ nimic. Vroiam doar sa ajung la scoala, sa ma asez in banca, sa astept ca ziua sa treaca si sa plec acasa, ca toti ceilalti oameni maturi si plictisiti. De ce daca ies zambind din casa, cu capul sus, calcand apasat ceilalti ma privesc cu nesiguranta ? Copilarie, ei de ce nu sunt fericiti ?
            Se spune ca in adolescenta traiesti cele mai frumoase povesti de dragoste ?
Nici macar nu sunt sigura de ceea ce inseamna cu adevarat iubirea. Am incercat sa iubesc, dar nu cred ca o fac cum trebuie ... Dragostea este ceva frumos,nu ?
Pentru o clipa am crezut ca ar fi interesant sa pot da timpul inapoi. Sa ma intorc in trecut si sa retraiesc momentele care mi-au marcat existenta. Cat de multe as vrea sa schimb ...
Nu as mai face greseala de a iubi neconditionat si l-as lasa sa plece inainte sa ma faca sa imi pierd increderea in dragoste.
Nu as mai umple pagini intregi din jurnal  cu fiecare prieten care mi-a tradat increderea si as fi spus mai des “iarta-ma”` daca as fi stiut ce putere are acest cuvant ... Dar nu pot trai in trecut, ce a fost a fost !
            Am auzit de atatea ori cum ca viata ar fi o lupta dar niciodata nu am auzit pe cineva sa fie sigur ca a castigat sau a pierdut.
            Mi-e frica totusi de viata. Sunt inca nesigura si ma tem ca viata sa nu treaca repede fara a fi marcata de nimic, fara a realiza ceva pe lumea asta. Nu vreau sa ma sting ca o stea ce cade de pe negrul cerului neobservata.
            Tu nu stii cum e ! Tu faci copiii fericiti iar apoi ii abandonezi si ii lasi sa rataceasca printre faruri de masini .
            Te iubesc, Copilarie ! Univers sacru al povestilor pline de talc ! Intoarce-te si apara-ma de cei ce vor sa-mi taie aripile sa nu mai pot zbura spre zare, de cei ce nu ma lasa sa cred in fabulos, de cei ce nu ma lasa sa zambesc !
            Te rog, nu ma lasa sa ratacesc ! ...

                                                           Cu dragoste,
                                                                                  cea care va ramane mereu un copil .

( Compunere concurs - inspirata din  ce am mai scris )



0 comentarii