Langa tine n-as putea fi fericita, dar as fi implinita- implinita ca te am si nefericita ca as putea sa te pierd oricand. Greseala noastra a fost ca ne-am mai dat o sansa, facand loc unui esec care nu va ramane nimic altceva decat o neimplinire. Curios e cum drumurile noastre par sa se mai intalneasca, dar niciodata sa ramana impreuna, o data spui tu la revedere o data eu, si tot asa. Ne amagim reciproc inainte sa vina 'timpul', apoi uitam unul de altul, pana cand drumurile noastre cotesc spre dreapta sau stanga si ne reintalnim. Desi dupa fiecare despartire imi promit ca te uit, este ceva mai presus de mine ce ar putea intelege de ce totusi ma intorc mereu cu gandul la tine. Si nu sunt singura, pot sa jur, care e prinsa (sau se lasa prinsa) de trecut si nu poate vedea prezentul. Ai nascut in mine o teama de oameni, daca sunt toti la fel? Daca ma lasa sa le povestesc despre viata mea si apoi pleaca cu povestea mea si-o risipesc de pe un pod peste o campie plina cu ramasite de visuri? Sunt sigura ca cineva ma va iubi cum tu nu ai facut-o, dar ei nu vor intelege amarul si tristul farmec al unei dragoste neimplinite, si atasamentele ce te leaga de ea. Nu vor intelege cum, desi nu am avut nimic, nici macar siguranta unei iubiri reciproce, am reusit sa nu te pot uita. Ce incantatoare e dragostea asta neconsumata, lasand libertate viselor sa continue ce realitatea n-a putut.
Desi ne intersectam suntem ca doua paralele, si ne privim de la distanta cu regret si repros in amintirea cuvintelor care nu au fost spuse niciodata...
