Întunericul a pus treptat stăpânire pe întreaga ființă a naturii. Deasupra stăzii pustii stăteau umil aplecate felinarele, vărsându-și lumina peste peisajul mort. Din loc în loc se mai zărea câte un petic luminos ce atârna leneș pe zidurile caselor.
Rupert s-a întins plictisit pe pat- nu îi era somn. A început să se gândească la ziua ce tocmai trecuse, recapitulând evenimentele. Brusc l-a stăfulgerat o amintire, amintirea pivniței, pivnița la care câinele lui Bo
b a început să latre violent și inexplicabil. De ce ar da un câine buzna într-o casă doar ca să latre la ușa unei pivnițe? Dar visul? Visul pe care l-a avut nu demult – cel cu cartea ... cartea aceea misterioasă. A fost vis, nu-i așa? Un vis ce a rămas o amintire nepalpabilă, nimic mai mult. Sau... Nu! Rupert a decis deja că este o pură coincidență și că visele nu au de-aface cu realitatea. Și totuși...dacă telefonul lui Harriet nu avea să sune,atunci, cum s-ar fi continuat visul? Și-a ridicat mâna și a început să admire brățara de la Harriet. Ce gest frumos ! După ce i-a făcut, tot ea l-a răsplătit. Rupert a început să se simtă vinovat că nu s-a gândit să îi ofere ceva lui Harriet pentru a-și cere iertare. Apoi și-a adus aminte de discuția pe care a purat-o cu ea în timp ce Bob dormea. Mhm, ce gânduri o macină ! De ce eu sunt eu și nu altcineva, oamenii care trec pe stradă...cine altcineva ar fi îndrăznit măcar să pătrundă așa de adânc în tainele și înțelesurile vieții dacă nu ea, copilul cu suflet de adult, adolescenta cu suflet de copil.
Rupert a scos din sertar vechea poză cu ei doi, privind-o atent pe Harriet cea mică, vrând parcă să îi pună întrebări care să îl ajute să îi înțeleagă sensibilitatea și firea lui Harriet de acum- pozele sunt însă amintiri negrăitoare . Ochii i-au alunecat apoi peste Rupert cel mic, care i se părea cu totul altă persoană, un băiețel de care se simte strâns legat chiar dacă nu l-a mai văzut de mult timp, iar amintirea despărțirii lor a fost demult pierdută, uitată.. Nutrea pentru el un sentiment de simpatie, dar și o nevoie inexplicabilă de ocrotire.Simțea că cei că doi s-au întâlnit cumva cândva, iar după mult timp în care s-au cunoscut, au vorbit și și-au făcut promisiuni și-au desprins mâinile, făcându-i un loc în lume lui Rupert de astâzi. Nostalgia trecerii timpului a început să-l afecteze puțin în acele momente- viața nu dă niciodată înapoi, totul merge înainte derulându-se cu o viteză amețitoare, iar când te aștepți mai puțin te trezești singur, bătrân și neajutorat, iar în viața ta goală rămâne loc doar pentru regrete, tristețe și amărăciune.
În același timp Harriet stătea în pat, veioza luminând peste cartea din mâinile sale. Adesea își găsea refugiu în lectură după o zi încărcată. Trăia intens fiecare cuvânt și îi plăcea ca în fiecare carte să se regăsească într-un personaj pe care să-l îmbrace și pentru câteva zile să fie contopiți într-un suflet.
Harriet a început multe cărți, însă le citea doar pe cele de care se îndrăgostea încă din primele pagini. De la început știa dacă o carte îi va plăcea sau nu.Deasemenea visa că într-o bună zi va reuși chiar ea să scrie o carte, însă îi era teamă că odată cu înaintarea în vârstă creația nu îi va fi așa de apreciată,ba din contră, aspru criticată. Sentimentul acesta o grăbea parcă, să scrie acum cât e încă la o vârstă fragedă, să-și răspândească în lume eul.
A lăsat romanul din mână și a început să se gândească la cartea pe care intenționa să o scrie, dar tot ce îi venea în minte i se părea prea clișeic, prea monoton, prea neinteresant – nimic nu o mulțumea. Geniile care au scris cărțile de care se îndrăgostise parcă au folosit deja toate ideile, scurgând toată inspirația lumii. Dar mereu se mai găsea câte cineva care să reușească să abordeze un nou subiect de carte, iar restul, în speranța că vor reuși să scrie o carte de succes au copiat cu disperare acțiunea, personajele, decorul ... Nimic nu i se părea destul de bun, îi era teamă să nu se dezamăgească pe ea însăși. Nu vroia să fie una dintre acele persoane care scriu doar ca să fie scris, să își vadă numele pe o copertă într-o librărie, însă esența cărții să fie aceiași ca în multe altele. Și-a dat seama că țelul pe care și l-a ales este cam greu de atins. A îchis ochii, a suspinat încet și puțin descurajată de propriile gânduri a deschis din nou cartea pe care o citea – dacă ea nu poate să creeze un univers satisfăcător, atunci măcar să se piardă în univerul perfect creat de un geniu.
Rupert a scos din sertar vechea poză cu ei doi, privind-o atent pe Harriet cea mică, vrând parcă să îi pună întrebări care să îl ajute să îi înțeleagă sensibilitatea și firea lui Harriet de acum- pozele sunt însă amintiri negrăitoare . Ochii i-au alunecat apoi peste Rupert cel mic, care i se părea cu totul altă persoană, un băiețel de care se simte strâns legat chiar dacă nu l-a mai văzut de mult timp, iar amintirea despărțirii lor a fost demult pierdută, uitată.. Nutrea pentru el un sentiment de simpatie, dar și o nevoie inexplicabilă de ocrotire.Simțea că cei că doi s-au întâlnit cumva cândva, iar după mult timp în care s-au cunoscut, au vorbit și și-au făcut promisiuni și-au desprins mâinile, făcându-i un loc în lume lui Rupert de astâzi. Nostalgia trecerii timpului a început să-l afecteze puțin în acele momente- viața nu dă niciodată înapoi, totul merge înainte derulându-se cu o viteză amețitoare, iar când te aștepți mai puțin te trezești singur, bătrân și neajutorat, iar în viața ta goală rămâne loc doar pentru regrete, tristețe și amărăciune.
În același timp Harriet stătea în pat, veioza luminând peste cartea din mâinile sale. Adesea își găsea refugiu în lectură după o zi încărcată. Trăia intens fiecare cuvânt și îi plăcea ca în fiecare carte să se regăsească într-un personaj pe care să-l îmbrace și pentru câteva zile să fie contopiți într-un suflet.
Harriet a început multe cărți, însă le citea doar pe cele de care se îndrăgostea încă din primele pagini. De la început știa dacă o carte îi va plăcea sau nu.Deasemenea visa că într-o bună zi va reuși chiar ea să scrie o carte, însă îi era teamă că odată cu înaintarea în vârstă creația nu îi va fi așa de apreciată,ba din contră, aspru criticată. Sentimentul acesta o grăbea parcă, să scrie acum cât e încă la o vârstă fragedă, să-și răspândească în lume eul.
A lăsat romanul din mână și a început să se gândească la cartea pe care intenționa să o scrie, dar tot ce îi venea în minte i se părea prea clișeic, prea monoton, prea neinteresant – nimic nu o mulțumea. Geniile care au scris cărțile de care se îndrăgostise parcă au folosit deja toate ideile, scurgând toată inspirația lumii. Dar mereu se mai găsea câte cineva care să reușească să abordeze un nou subiect de carte, iar restul, în speranța că vor reuși să scrie o carte de succes au copiat cu disperare acțiunea, personajele, decorul ... Nimic nu i se părea destul de bun, îi era teamă să nu se dezamăgească pe ea însăși. Nu vroia să fie una dintre acele persoane care scriu doar ca să fie scris, să își vadă numele pe o copertă într-o librărie, însă esența cărții să fie aceiași ca în multe altele. Și-a dat seama că țelul pe care și l-a ales este cam greu de atins. A îchis ochii, a suspinat încet și puțin descurajată de propriile gânduri a deschis din nou cartea pe care o citea – dacă ea nu poate să creeze un univers satisfăcător, atunci măcar să se piardă în univerul perfect creat de un geniu.
