Views.

De azi într-o săptămână te uit 

luni, 5 mai 2014 - Publicat de Christine la 15:04
Anul viitor, tot luna mai, oare cum va fi viata mea atunci? Oare ce oameni vor rămâne, ce oameni vor pleca, dar cel mai important- vei rămâne tu în viața mea?
 Poate că voi fi mai realizată, poate că voi purta tocuri din ce în ce mai înalte cu care să calc apăsat pe drumul meu către succes, ca femeie cu o carieră în formare. Poate că o să îmi pese mai puțin de dramatismele cărora le acord, în prezent, atenție în fiecare seară. Poate că îmi voi da seama că o femeie adevărată privește dragostea doar ca pe un adaos al vieții, dacă se poate bine, dacă nu, ȘI MAI BINE. Aceasta va avea poate una sau două mari iubiri în viața ei, poate nu cu un final fericit, poate nu consumate, poate pline de regret, dar sincere. Restul, restul vor fi doar niște admiratori fără speranță, care-i vor complimenta frumusețea neîncetat, o vor adora cu voce tare, conștienți fiind că nu va exista niciodata o reciprocitate. Niște nenorociți care aleargă de colo colo să mai facă ceva, orice, doar ca să-i prindă prezența pentru o clipă. Pe rând, va da de bărbați/băieți care o vor plictisi cu dragostea lor, cu eforturile lor de a-i atrage măcar atenția, și apoi cu drame obositoare îmbibate în reproșuri "Tu nu m-ai iubit.","Păi nu te-am iubit, nu era clar?". Și roind așa în jurul ei vor alimenta doar amintirea eșecului dintre ea și cel iubit. Și poate, cum se întâmplă în romanele pe care generația noastră nu le citește, se va sacrifica și va accepta compania unuia dintre ei- nu va fi fericită, dar iubită și adorată, și nu-i mai trebuie altceva.
 Revenind, anul trecut nu bănuiam că vei intra în viața mea, iar anul ăsta sper, fără speranță totuși, să rămâi.

0 comentarii

P.S. 

sâmbătă, 15 martie 2014 - Publicat de Christine la 15:28
Langa tine n-as putea fi fericita, dar as fi implinita- implinita ca te am si nefericita ca as putea sa te pierd oricand. Greseala noastra a fost ca ne-am mai dat o sansa, facand loc unui esec care nu va ramane nimic altceva decat o neimplinire. Curios e cum drumurile noastre par sa se mai intalneasca, dar niciodata sa ramana impreuna, o data spui tu la revedere o data eu, si tot asa. Ne amagim reciproc inainte sa vina 'timpul', apoi uitam unul de altul, pana cand drumurile noastre cotesc spre dreapta sau stanga si ne reintalnim. Desi dupa fiecare despartire imi promit ca te uit, este ceva mai presus de mine ce ar putea intelege de ce totusi ma intorc mereu cu gandul la tine. Si nu sunt singura, pot sa jur, care e prinsa (sau se lasa prinsa) de trecut si nu poate vedea prezentul. Ai nascut in mine o teama de oameni, daca sunt toti la fel? Daca ma lasa sa le povestesc despre viata mea si apoi pleaca cu povestea mea si-o risipesc de pe un pod peste o campie plina cu ramasite de visuri? Sunt sigura ca cineva ma va iubi cum tu nu ai facut-o, dar ei nu vor intelege amarul si tristul farmec al unei dragoste neimplinite, si atasamentele ce te leaga de ea. Nu vor intelege cum, desi nu am avut nimic, nici macar siguranta unei iubiri reciproce, am reusit sa nu te pot uita. Ce incantatoare e dragostea asta neconsumata, lasand libertate viselor sa continue ce realitatea n-a putut.
Desi ne intersectam suntem ca doua paralele, si ne privim de la distanta cu regret si repros in amintirea cuvintelor care nu au fost spuse niciodata...

1 comentarii 

joi, 20 februarie 2014 - Publicat de Christine la 13:37

Greșeli gramaticale
&
umane


Trăim vremuri de cumpănă, vremuri decisive pentru ce va avea să fie limba română peste câțiva ani.
Cert este că am ajuns să fim din ce în ce mai neglijenți când vorbim, ajugând la stadiul  în care dorim doar să ne facem înțeleși. A greși e omenește, dar a lua parte la procesul de analfabetizare în masă este deja o alegere proprie, care nu pune în valoare niciun aspect pozitiv al personalității noastre.
Într-o lume în care incultura a devenit un mod de viață, toți sunt revoltați și vor schimbare. “De ce promovăm prostia?”, strigă un prost rămas în afara luminilor reflectoarelor. “De ce generațiile ce vin sunt semi-analfabete?”, urlă cel ce sforăia sub bănci la orele de română. “De ce critici când nu ești în măsură să o faci?”, șoptesc eu în mulțime. Suntem prea orgolioși ca să facem o schimbare, vrem doar să deschidem gura și să-i prigonim pe alții. Aruncăm vina de la unul la altul când sub ochii noștri se dezvoltă copii superficiali, dar mândri.
Cred că fiecare a auzit pe cineva spunând “care” în loc de “pe care”, dar câți dintre noi au și conștientizat greșeala, câți au avut măcar intenția să îi atragă atenția vorbitorului? Nu prea mulți, fiindcă nu considerăm că e așa de important să vorbim perfect draga noastră limbă maternă. Mai nefericite sunt cazurile când o asemenea greșeală ajunge chiar să fie tastată și expediată de pe smart phone-urile indispensabile vieții “Autobuzul care l-am văzut nu era 43”, să zicem. Atunci nici articolul “care-l scriu” nu cred că vă interesează, deși vă privește.
O altă greșeală pe cât de gravă, pe atât de neplăcută auzului, întâlnită nu numai în vorbire, cât și în scris este folosirea lui “decât” într-o propoziție afirmativă “Mai am decât o rochie.”. În cazul acesta, ori se va folosi “decât” într-o propoziție negativă (“Nu mai am decât o rochie.”), ori se va folosi “doar” într-o propoziție afirmativă (“Mai am doar o rochie.”). Adesea, cei care obișnuiesc să facă această greșeală, nu se împotrivesc când cineva îi corectează, dar nici nu se “vindecă” miraculos.
Când ești obișnuit cu sunetul melodios al lui “voiam”, imediat te cutremuri când auzi un neplăcut “vroiam”, dar cine suntem noi să ne punem împotriva “vroinței”  lor? “A voi” se conjugă corect ca “voiam”, iar “a vrea” ca  “vream”, “vroiam” este un hibrid, incorect, trist, dar des-folosit.
Ce-i drept, nu de puține ori am tendința să corectez lumea, însă doar unul dintre cazuri mi-a solicitat atenția în mod deosebit. Dacă încă vă întrebați dacă e “defapt” sau “de fapt”, răspunsul este unul singur- de fapt. Amuzant este că am fost corectată de cineva care susținea cu tărie că varianta corectă este “defapt” și, în lipsă de argumente, mi-a spus “Eu am fost la olimpiada de română și așa se scrie!”. Portretul său moral rămâne la libera voastră interpretare.
Se spune că dacă o greșeală circulă în limbă pentru prea mult timp, aceasta ajunge în final să fie considerată corectă și chiar să ia locul formei literare. Să realizăm un exercițiu de imaginație :  o să fie decât o lume mai fericită că nimeni nu mai face pe deșteptu’ și că toți vom folosi cuvintele care vroiam noi defapt să le folsim.



0 comentarii

stupidă nostalgie 

joi, 2 ianuarie 2014 - Publicat de Christine la 11:06
Rândurile se nasc fie din suferință, fie din experiență, depinde de vârsta scriitorului.

          Nu am de gând să îmi cer iertare pentru cine sunt. Dar sunt responsabilă pentru fiecare greșeală pe care o fac. Fiecare persoană din viața ta are o durată și un scop. Oamenii vin și pleacă și indiferent de ce lasă în urma lor timpul are datoria să le transforme în amintiri. Suferința, ce-i drept, trebuie să fie spălată de lacrimi ca să poată fi dată uitării. Câteodată tot ce ne mai leagă de unele persoane sunt amintiri și vechi sentimente, probabil și regrete înecate în ecoul "ce ar fi fost dacă...?"-ului.
          La un moment dat, cei care decid să plece din viața ta o fac în urma unor întâmplări care i-au determinat să considere că au stat destul, timpul lor s-a scurs. Uimitor este cum, de câteva ori, primești o a doua șansă în viața cuiva, clepsidra se întoarce și nisipul curge în speranța reîntregirii a ceva de mult uitat. Și cine știe? Poate scurgerea nisipul va coincide cu cea a vieții...

          Desigur, toți am rănit și am fost răniți la rândul nostru, așa e și firesc. Și toți alergăm după persoane alături de care credem că am fi fericiți, suntem prea ocupați să încercăm să iubim defecte ca să îi mai observăm pe cei care țin cu adevărat la noi. "Acceptăm dragostea pe care credem că o merităm." și nimic mai puțin. Lăsăm totul baltă încercând să luptăm pentru ceva care nu merită, crezând că asta-i dragostea, și acceptăm suferința ca pe ceva strict necesar în fuga asta după iubirea perfectă. Suntem orbi și grăbiți și veșnic nemulțumiți de ce ni se oferă. Totul pentru o perioadă limitată de timp, până ne dăm seama că nu mai avem pentru ce să ne zbatem.
          Și nu o facem o dată sau de două ori, o facem de vreo câteva ori doar ca să ne asigurăm că suntem proști până la capăt când vine vorba de astfel de sentimente. Câștigăm experiență care, odată suficientă, nu va mai fi necesară.

0 comentarii