Greșeli gramaticale

&

umane

Trăim vremuri de cumpănă, vremuri decisive pentru ce va avea să fie limba română peste câțiva ani.

Cert este că am ajuns să fim din ce în ce mai neglijenți când vorbim, ajugând la stadiul  în care dorim doar să ne facem înțeleși. A greși e omenește, dar a lua parte la procesul de analfabetizare în masă este deja o alegere proprie, care nu pune în valoare niciun aspect pozitiv al personalității noastre.

Într-o lume în care incultura a devenit un mod de viață, toți sunt revoltați și vor schimbare. “De ce promovăm prostia?”, strigă un prost rămas în afara luminilor reflectoarelor. “De ce generațiile ce vin sunt semi-analfabete?”, urlă cel ce sforăia sub bănci la orele de română. “De ce critici când nu ești în măsură să o faci?”, șoptesc eu în mulțime. Suntem prea orgolioși ca să facem o schimbare, vrem doar să deschidem gura și să-i prigonim pe alții. Aruncăm vina de la unul la altul când sub ochii noștri se dezvoltă copii superficiali, dar mândri.

Cred că fiecare a auzit pe cineva spunând “care” în loc de “pe care”, dar câți dintre noi au și conștientizat greșeala, câți au avut măcar intenția să îi atragă atenția vorbitorului? Nu prea mulți, fiindcă nu considerăm că e așa de important să vorbim perfect draga noastră limbă maternă. Mai nefericite sunt cazurile când o asemenea greșeală ajunge chiar să fie tastată și expediată de pe smart phone-urile indispensabile vieții “Autobuzul care l-am văzut nu era 43”, să zicem. Atunci nici articolul “care-l scriu” nu cred că vă interesează, deși vă privește.

O altă greșeală pe cât de gravă, pe atât de neplăcută auzului, întâlnită nu numai în vorbire, cât și în scris este folosirea lui “decât” într-o propoziție afirmativă “Mai am decât o rochie.”. În cazul acesta, ori se va folosi “decât” într-o propoziție negativă (“Nu mai am decât o rochie.”), ori se va folosi “doar” într-o propoziție afirmativă (“Mai am doar o rochie.”). Adesea, cei care obișnuiesc să facă această greșeală, nu se împotrivesc când cineva îi corectează, dar nici nu se “vindecă” miraculos.

Când ești obișnuit cu sunetul melodios al lui “voiam”, imediat te cutremuri când auzi un neplăcut “vroiam”, dar cine suntem noi să ne punem împotriva “vroinței”  lor? “A voi” se conjugă corect ca “voiam”, iar “a vrea” ca  “vream”, “vroiam” este un hibrid, incorect, trist, dar des-folosit.

Ce-i drept, nu de puține ori am tendința să corectez lumea, însă doar unul dintre cazuri mi-a solicitat atenția în mod deosebit. Dacă încă vă întrebați dacă e “defapt” sau “de fapt”, răspunsul este unul singur- de fapt. Amuzant este că am fost corectată de cineva care susținea cu tărie că varianta corectă este “defapt” și, în lipsă de argumente, mi-a spus “Eu am fost la olimpiada de română și așa se scrie!”. Portretul său moral rămâne la libera voastră interpretare.

Se spune că dacă o greșeală circulă în limbă pentru prea mult timp, aceasta ajunge în final să fie considerată corectă și chiar să ia locul formei literare. Să realizăm un exercițiu de imaginație :  o să fie decât o lume mai fericită că nimeni nu mai face pe deșteptu’ și că toți vom folosi cuvintele care vroiam noi defapt să le folsim.

Îmbrăcase pentru prima oară rochiţa dantelată. O primise în dar de la mama ei când împlinise cinsprezece ani. O admirase ceva vreme, trecându-şi degetele lungi peste volănaşele superbe, ce curgeau ca valurile mării, lasând în urma lor albul spumei. O considera un adevărat simbol al eleganţei şi al feminităţii, însă de teamă să nu crească şi să nu trebuiască să se maturizeze a pus-o pe un umeraş din pluş şi a agăţat-o în spatele dulapului. A abandonat odată cu ea teama de a deveni adult, dar şi graţia femeii ce ar fi umplut cu corpul său rochia fragilă. 
               Prefera să îi fie complimentat talentul de a cânta la pian, energia debordantă şi firea jucăuşă, nu aspectul.
              Observase că lumea din jurul ei începuse să i se adreseze cu "domnişoară", să se încline când o vede, să îi spună că are părul mai lung şi ochii mai strălucitori. Auzea ca un ecou supărător replica "Ce mare te-ai făcut de când nu te-am mai văzut!" în fiecare seară înainte de culcare. Nu înţelegea ce vede lumea schimbat la ea când ea a rămas de fapt aceeaşi Lotte care acum câţiva ani, mândră că ajunge la mânerul uşii, poftea invitaţii în casă şi le arăta drumul către sufragerie.
               Mama ei, care nu odinioară i se adresa cu "copilul meu scump şi drag", acum nu se putea opri din a-i spune "drăguţa mea", dându-i sfaturi despre ţinutele pe care ar trebui să le poarte şi manierele pe care ar trebui să le aibă. Ea nu dăduse prea mare importanţă hainelor pe care le îmbrăca, iar lipsită de maniere nu era. Se întreba, de ce dintr-o dată, totul se schimba în jurul ei; asemeni unui actor pe scenă, care rămâne acelaşi în timp ce decorul din spatele lui este înlocuit de unul nou, în care trebuie să trăiască şi să-şi accepte destinul.
               Adesea doamnele i se adresau cu "Lorette", propriul nume sunându-i aşa de grosolan şi de exagerat, dând formă gurilor, acaparând întreaga fiinţă umană care răsufla chemarea.
               Era copilăroasă, dar nu încuiată, fiind atrasă de literatură încă de la 10 ani. Citea cărţi de dragoste fără să viseze la ea. O admira, ca pe o operă de artă aşezată pe un piedestal, solitară şi rece, arogantă şi mândră de propria existenţă. Nu îşi formase nicio clipă imaginea unui ideal masculin; eroii din cărţi luau forma eroilor din basme, erau frumoşi fără să ispitească.
              Dragostea ei pentru lirism s-a simţit prea îngrădită între copertele cărţilor, ochii începând să alunece pe portative, iar degetele pe clape. Năştea dintr-o pasiune pură melodii încântătoare, care mai răsunaseră şi înainte din piane celebre, dar niciodată aşa de sincer.

            Acum se plimba de una singură pe străzile umede și argintii ale Parisului. Pășea grijuliu să nu își murdărească pantofiorii asortați cu rochița. Luciul asfaltului oglidea doar încălțămintea oamenilor, cam asta era tot ce conta. Toți se plimbă zilnic, confruntându-se cu probleme care le întunecă ochii, se lasă ghidați de monotonie și de rutină. Cât de departe trebuie să fie sufletul de viața cotidiană, cât de uitat și neglijat în fața minții neobosite... Răcoarea care s-a lăsat după o zi ploioasă o făcea să se simtă delicată, să însuflețească rochia cu grație. Prefera să nu o vadă nimeni, de aceea ieșise acum. Privea oamenii de la fereastră în fiecare zi și îi cunoștea perfect. Nimeni nu ar fi observat-o acum, toți își plecau capul în pământ sau priveau absenți, nimeni nu ar fi observat că era diferită. Dorea să parcurgă acest drum inițiatic în secret, cât mai departe de orice i-ar putea profana pașii.

            Se înălța pe vârfuri și simțea cum picioarele ei devin mai lungi, mai subțiri, mai feminine. Și totuși tocurile i-ar fi îngrădit libertatea de a fi exact cât de înaltă și-ar fi dorit. Poate nu era pregătită încă.

~

            Era o zi ploioasă, una dintre cele pe care le adora; o ploaie nu prea violentă, însă neîncetată, însoțită destul de rar de tunete. Se ridicase deasupra biroului astfel încât să poată privi pe geam. În fața blocului ei era o străduță îngustă dar destul de aglomerată pe care se zăreau o grămadă de umbrele deschise, de diferite culori și modele, fiecare reflectând într-o anumită măsură personalitatea trecătorului.  Era un balet destul de jalnic, încet și neînsuflețit, privit numai de ea. Pe partea cealaltă a străzii, de după o fâșie de trotuar, se înălța din asflat un alt bloc la fel de masiv, impunător, trist și indiscret. Cei doi giganți se priveau zilnic, de zeci de ani, gata-gata să se confrunte, dar niciunul nu îndrăznea să pășească spre celălalt de teamă să nu strivească viața de la sol. Fiecare locuitor stătea cu perdelele trase, ascunzându-se de soare și de lumea exterioară, numai ea nu. Avea biroul sub fereastră și își întrerupea din când în când treaba ca să privească afară. Uneori surpindea câte un tremur al draperiilor care o făcea să se simtă superioară, știind de prezența locuitorilor acolo, ce și-au trădat existența cu un gest infim.

            De câteva zile observase că apartamentul din fața ei  avea perdelele date la o parte, însă nimeni nu locuia acolo. Se zărea interiorul întunecat și maroniu, lipsit de mobilă și cu pereții goi. S-a întrebat de ce au plecat oare foștii proprietari, nevoie, evenimente familiale majore, dorința unei schimbări sau… În fond nu avea nicio idee în legătură cu cei care au stat acolo înainte căci se ascundeau după draperii, asemenea tuturor. Pentru o clipă și-a imaginat că au fost tineri și au fugit de aici ca să-și împlinească un vis, departe de zgomotul vieții, departe de umbra clădirilor.

            După un timp au început să apară perdeluțe la geamuri; una albă simplă la bucătărie, una bej în sufragerie, iar în dormitor una albastru-închis care stătea mereu în părți, lăsând să se vadă interiorul.

           

~

            Au trecut aproape doi ani de când se plimba timidă, dar curioasă pe străzile ude și mohorâte, pășind delicat pe linia dintre copilărie și adolescență, dintre “Lotte” și “Lorette”. Spre deosebire de atunci, acum se visa mergând la brațul unui băiat, căruia însă nu îi atribuia sentimente sau însușiri, ci doar îl ipostazia fiindu-i alături. Gesturile lor uniformizându-se, sincronizându-se într-o plimbare însoțită de o liniște neapăsătoare. Acum purta o rochiță bleu, cu mâneci trei sferturi, care atârna până deasupra genunchilor și ținea o carte în mână, prizoniera degetelor sale lungi. Ajungând acasă, mai spre înserat, s-a grăbit să își deschidă cartea pe masă, vărsând lumina abundentă a lămpii deasupra paginilor. Plictisită de valul de amănunte obositoare peste care dăduse, s-a ridicat din nou asupra biroului ca să privească oamenii de afară. Printre felinarele aprinse dansau leneș câteva perechi, tineri și bătrâni, armonizând perfect seara.

            Noaptea își intra încet încet în drepturi; freamătul oamenilor se transformase într-un ecou surd al pașilor singuratici sau rătăciți ai vreunui visător, iar luna se înălțase pe cerul negru, frumoasă și rece, martoră a întunericului.

            Ridicându-și privirea, aștepta să se izbească de o beznă nepăsătoare, dar de data asta a întâlnit ceva nou; un alt suflet deschis. Așezat la birou, cu ochii plecați și cu degetele înlănțuite pe peniță, stătea și el, cum stătuse și ea până acum. Perdelele se zăreau doar în marginile geamului, pregătite parcă să cadă în orice clipă peste acest spectacol de nonconformism. L-a privit câteva secunde, dar de teamă ca el să nu îi surprindă privirea și-a plecat capul. A întâlnit din nou paginile cărții, răbdătoare, așternându-și povestea, însă gândul ei nu mai era cu ele. Ochii o îndemnau să se uite; era un tânăr de vreo 25 de ani, cu tenul alb-măsliniu care trăda faptul că nu făcea parte dintre europeni, cu buze pline și frunte înaltă pe care curgeau câțiva cârlionți negrii. Lumina lămpii îi accentua obrajii subţi, definindu-i fizionomia deosebită. Figura sa nu inspira o masculinitate sfidătoare, ci perfectă. Descoperise în el o frumusețe exotică, spaniolă.

               Plimbările ei singuratice şi-au schimbat menirea. Nu mai observa lumea din jur, nu ridica ochii din pământ iar paşii ei îşi pierduseră din siguranţă. Toţi anii aceştia s-a întrebat ce îi făcea pe oameni să existe atât de absenţi, să se individualizeze atât de puţin în ochii ei de străin. Nu şi-a imaginat niciodată că doar câteva clipe ar putea să o arunce în rutina de oameni care zace pe străzi. Îi privise din umbră şi îi judecase. Nu exista nicio scuză pentru avalanşa de gânduri în care sunt îngropaţi zi de zi şi care nu îi lasă să privească cerul. A auzit râsul cristalin al unui copil, un râs pe cât de inocent pe atât de necruţător, un râs care o judeca pentru că s-a predat fără nicio împotrivire vieţii de om mare. Voia să îi răspundă cu un surâs, să-i arate că ea nu s-a schimbat, însă obrajii îi erau imobilizaţi. Îşi grăbi mersul ca să scape de umilinţa unei fericiri exterioare care pe ea nu o putea pătrunde. Se întreba dacă el a observat-o. Oare el a aruncat priviri scurte dar cercetătoare când ochii ei erau neatenţi?
              - Ce naiv din partea mea să gândesc astfel. Nu se cade ca cineva ca el să se uite la cineva ca mine. Deşi nu era de acord întru totul cu ceea ce-şi spusese, hotărâse că e cel mai potrivit să gândească aşa.
               La masă şi-a dat seama că fusese prea tăcută, iar de teamă să nu fie întrebată ceva a zâmbit şi a început să povestească despre cartea pe care o citea. Era un roman de dragoste ce surprindea o iubire complicată, dar triumfătoare, a cărui drum era presărat de o grămadă de imputări şi sacrificii. Desigur, nimic din ce eroul romanului nu ar face pentru a fi alături de fata iubită. Familiile lor stându-le împotrivă n-au reuşit decât să-i ambiţioneze şi să-i facă să fugă în lume împreună. Nevrând să dea impresia că ar putea râvni vreodată la o iubire rebelă, Lorette a omis partea aceasta, scuzându-se că doar atât citise.
               S-a aşezat la birou când încă era zi, sperând că el va apărea la geam pe nesimţite şi poate o va şi observa. Îşi trecea cu mâna prin păr des, asigurându-se că arată perfect. Se expuse ca un bibelou într-o vitrină, evidenţiindu-şi frumuseţea, ascunzându-şi personalitatea. 
               Obosise să mai joace rolul de păpuşă din porţelan şi, inconştient, şi-a dat părul într-o parte şi s-a aplecat deasupra cărţii. Venise. S-a surprins privindu-l din nou. Avea sub buza inferioară un petic negru de barbă. Spre surprinderea ei, el a zâmbit, cu ochii tot plecaţi pe foi. Zâmbea fiindcă ştia că ea îl privea. Şi-a pus neglijent semnul de carte, a stins lumina şi a tras draperiile. Era ceva în zâmbetul lui ce ea nu mai întâlnise până acum, ceva misterios şi ispititor.

               Stăpânită de o crudă nerăbdare, și-a reluat fidelă locul de la fereastră, așteptând. Între timp s-a strecurat și el la biroul său. Ea a aruncat o privire grăbită la geamul lui. El o privea. Ochii săi căprui o tulburau enorm, doar prin faptul că se uitau la ea. Un zâmbet prietenos și liniștitor a înflorit pe chipul lui. Fermecată, copleșită de zâmbetul lui fermecător, inconștient i-a răspuns cu un zâmbet, îmbujorându-se.

               Personaje din carte, acțiuni, vorbe, întâmplări, nimic nu mai avea sens acum, romanul din fața ei pierduse în favoarea frumuseții lui.

               El și-a apucat din nou stiloul și, grăbit, a măzgălit ceva pe o foaie pe care apoi a lipit-o de geam. „Bună”. Știa că gestul lui avea să o tulbure și mai tare, poate chiar să o sperie așa că, nelasându-i timp ca ea să îi răspundă în vreun fel, și-a plecat din nou privirea și și-a continuat treaba.

~

               Lorette s-a trezit într-o dimineață atât de superbă, de imaculată și de veselă încât îi părea rău că nu s-a mai trezit copil, măcar pentru o ultimă dată. Familia se adunase în jurul mesei din sufragerie, toți o întâmpinau cu zâmbete și urări. Împliniste 18 ani. Acum nu se mai grăbea să se așeze la birou pentru a-l întâlni. Profita de timpul petrecut alături de familia sa, gândindu-se că toți adulții au răbdare și își delimitează prioritățile concret.

               După masă, s-a ridicat energic de pe scaun, lăsând volănașele rochiței să țopăie copilărește, asemenea buclelor ei castanii-roșiatice. Era la fel de nerăbdătoare să-l întâlnească asemenea fiecărei zile de când îl cunoscuse. Nu își vorbiseră însă, doar se priveau, dar el simțea că azi trebuie să fie o zi importantă pentru ea. O privea acum nu numai cu duioșie, ci și cu admirație. Ea i-a răspuns cu un zâmbet jucăuș și timid. Era frumoasă, tânără, uimitoare, iar el observase asta la ea. O adora mut.

               Mama ei a intrat în cameră radiind de fericire, aducându-i un pachețel frumos împachetat. Lorette l-a deschis- era un roman gros, adevărat, cu copertele vișinii cartonate și cu titlul gravat cu litere aurii pe față și pe cotor. Nu ar fi existat nimic să o încânte mai mult decât o nouă carte, o nouă poveste, însă nu s-ar fi așteptat ca tocmai povestea ei să devină o tragedie. Cadoul a fost însoțit de cuvintele “Vei avea destul timp să-l citești în Luxemburg, fiindcă acolo ne mutăm chiar mâine!“

               Zâmbetul și fericirea cu care ea sare de gâtul mamei îmbrățișând-o s-au lăsat așteptate atât de mult încât momentul lor deja trecuse. Doar o privire terifiată o fixa pe biata femeie, niște ochi care nu mai puteau fi pătrunși și un suflet tumultos se apărau reciproc- inima de realitate, realitatea de inimă. Chipul i s-a luminat apoi și Lorette i-a spus mamei sale râzând că este schimbarea pe care o aștepta de mult, acel ceva nou și incitant care trebuia să se întâmple odată cu schimbarea ei.

               “Mi-am pierdut timpul sperând la un final de poveste când nu am avut parte nici măcar de un început. Privirile nu pot hrăni o inimă, astea-s copilării! Când nici rânduri nu se scriu nici lucruri nu se întâmplă. Dacă lași ca fericirea ta să depindă de alții atunci bun rămas să-ți iei de la ea, căci oricât ai avea impresia că însemni mult  pentru o persoană, niciodată nu e de ajuns ca să lupte pentru tine. De ce ar lupta pentru tine?”

               De data aceasta ochii ei căprui îl priveau atât de rece încât el a avut impresia că devin albaștri. Privea o străină arogantă. Ea a scris în grabă un bilețel pe care-l întreba cum îl cheama. ” Joaquín”. “De mâine la geamul meu va dăinui pustiul, și poate amintirea chipului meu. Să te las în urmă n-aș putea fără să-mi frâng sufletul,  așa că-ți cer, de dragul ochilor noștri ce se cunosc, să vii să îmi vorbești. Și cine știe, poate vorbele tale mă vor face să rămân.” Apoi a însemnat pe alt bilețel “Ora 9. Luxemburg.” și a tras perdeaua.

~

               Dimineața a întâmpinat-o cu noi gânduri și frământări. Poate a fost prea dură, poate ar trebui să se ducă ea la el, poate ar trebui să se pună împotriva deciziei părintești și să fugă oriunde-n lume cu el. Fiecare idee s-a stins, rând pe rând, în marea de orgoliu. Bagajele erau pregătite, acolo o aștepta o nouă etapă a vieții ei.

               Trecuseră deja două săptămâni de când Lorette a lăsat în urmă Parisul și distrugătoarea ei așteptare zadarnică la aeroport. Zile încărcate de întrebări fără răspuns și sentimente contradictorii. A decis într-un final să pună capăt amintirilor începând o nouă carte, un roman proaspăt apărut care se pare că a impresionat o grămadă de inimi. Ca de fiecare dată urma să se identifice cu “ea”, personajul feminin aflat în rol principal, și să-i trăiască povestea.

               Joaquín s-a trezit târziu, după o noapte petrecută numai în prezența stiloului și a infinității de alb. Inima îi bătea atât de puternic încât avea impresia că i se zbate și pieptul. Își ia grăbit teancul de foi de foi de pe birou și iese pe ușă ca o furtună.

               Și foile i se împrăștie pe jos, iar lumea brusc încetinește în jurul lui, apoi devine absentă. Momentul acela când realizezi că atunci când ceva nu e menit să se întâmple nu poți face nimic în legătură cu asta, oricât ai vrea. Și chiar dacă ai depășit o piedică, îndrăzneala ta de a te pune împotriva Universului va fi pedepsită cu secunde. Doar câteva zeci de secunde i-ar mai fi trebuit și lui ca să prindă ușa avionului în care se afla ea deschisă. Și totuși ea a plecat, întrebându-se obsesiv “De ce ar lupta pentru mine? De ce?”.

               Cartea pe care ea urma să o citească se numea „Portretul ei”, specificat pe prima pagină „Unei iubiri care odată ce ar fi întâlnit graiul s-ar fi năruit. Deși cuvintele au vrut să fie spuse, ceva mai presus de noi, oamenii, a avut grijă ca ele să tacă, să moară, într-o glorie a unui amor imposibil” de Joaquín Pérez.