Îmi purtam paşii pe aleile singuratice ale oraşului ce găzduia povestea mea
de dragoste. Încercam să îmi adun cugetările laolaltă şi să le pun într-o
ordine, însă mintea îmi hoinărea mereu departe. Îi plăcea să zboare din nou în
trecut, lângă ea, să mă facă să mai simt încă o dată blestemul ce mi l-a pus pe
buze. Cândva mă dedicasem întru totul ei, simţeam cum ea ar fi ştiut mai bine
ce să facă cu mine. O adoram – pe ea şi ochii săi negri. De ce? Era tot ce nu
eram eu. Zâmbetul meu venea întotdeauna ca replică a zâmbetului ei.
O seară răcoroasă cu un cer imaculat. Parcă am mai trecut odată prin asta.
Ultima oară când orele târzii m-au prins pe străzile friguroase a fost în
compania ei. I-am pus pe umeri geaca mea. Ţin minte cum mi-a zâmbit jucăuş şi,
într-o fracţiune de secundă, m-a recompensat cu un sărut pe obraz. Şi acum ştiu
unde şi-a lăsat amprenta buzelor- exact pe mijlocul obrazului. Desigur că am
purtat-o cu mine toată noaptea, şi nu numai, simt cum o voi purta o viaţă
întreagă.
Jucăuşă era trăsătura care o caracteriza cel mai bine. Aş putea spune că
tocmai firea ei copilăroasă m-a făcut să fiu nebun după ea. Avea acea sclipire
în priviri, era mereu veselă şi radia de optimism. Pe de altă parte, eu eram o
fire pragmatică şi serioasă chiar spre sumbră. Rar mă scoteai din gândurile
mele şi era aproape imposibil să mă faci să schiţez măcar o urmă de zămbet pe
faţă. Ea însă a reuşit să-mi demonstreze că pot fi chiar şi omul care nu
credeam vreodată că aş putea fi. Avea obiceiul să vadă în fiecare lucru ceva
frumos, cu o încărcătură poetică deosebită. Avea un cuvânt bun de spus despre
orice. Îmi era extraordinar de simpatică, nu am putut niciodată să mă supăr pe
ea, niciodată nu mi-a dat vreun motiv.
Ţin bine minte şi acum jocul pe care mi l-a arătat. Îmi spunea că o
fascinează oamenii obişnuiţi care trec pe stradă. Nici nu am apucat să pun vreo
întrebare fiindcă avea să-mi explice numaidecât. M-a provocat să construiesc o
poveste în jurul a trei oameni întâmplători. Înainte să încep, ea m-a descris
pe mine în ipostaza unui simplu trecător- chip obosit şi plictisit, mers
legănat şi mâinile băgate în buzunare. Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi
trădez personalitatea în faţa atâtor
străini dornici să soarbă,chiar şi preţ de câteva clipe, puţin din povestea
mea, asemenea ei. Momentul a fost marcat şi de o altă realizare ce a dat
naştere unei mari enigme în sufletul meu- ce a văzut ea într-un om atât de
bătrânicios? Ştiam că aş fi putut să o întreb sincer, dar mi-era frică să nu
cumva să o fac şi pe ea să se întrebe mai târziu acelaşi lucru. Mi-a spus că eu
aş fi fost un scriitor de romane de dragoste care în viaţa de zi cu zi ar fi
fost însă un singuratic şi un neînţeles. Vorbele ei nu mă supărau, fiindcă
orice zicea, zicea cu zâmbetul pe buze şi cu o sinceritate angelică. Dar cum de
era tocmai ea aici lângă mine?
Tot ce mai pot auzi este ecoul paşilor mei care se îndreaptă spre nicăieri.
Străduţele acestea pustii nu mă infioară, ba din contră, îmi oferă un aer de
siguranţă şi linişte. Nu cred că mai suportam să stau închis în garsoniera mea.
Patul stă făcut de câteva zile, e neatins.
Am preferat să dorm pe canapeaua pe care obişnuia să stea ea în zilele
în care aveam prea mult de lucru la birou şi îşi aducea romane de dragoste şi
citea. Când dădea de vreun pasaj mai sensibil sau mai dramatic îl recita cu
voce tare cât să-l aud, şi nicioadtă nu se aştepta la vreun răspuns din partea
mea- ştia în ce măsură mă va atinge fiecre cuvânt şi că am să îmi întrerup
munca doar ca să reflectez puţin asupra lui. Acum biroul meu este aglomerat cu
fel de fel de scrisori jalnice pe care aş fi vrut să i le trimit. Am simţit
nevoia să evadez.
Dintr-o dată, noaptea mi-a adus în cale un om. Mare mi-a fost mirarea să
mai dau de cineva care să-mi împărtăşească neobişnuita dragoste pentru sumbrele
străduţe pictate de lumina lunii. Privind mai atent am observat că cetăţeanul
nu părea să urmeze un drum tocmai drept, sprijinindu-se din când în când ba de
clădire, ba de asfalt. Beţivul nu îmi inspira tocmai un seniment de dezgust sau
de frică, ci mai mult un sentiment de
milă. Mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu el, ce l-a adus în starea asta. Ceva
trebuie să-l fi supărat tare de a ajuns să îşi bea minţile. Mi-l şi imaginez în
noapte nunţii sale fiind fericit până la cer şi înapoi, îndrăgostit lulea, însă
pe la fiecare colţ invitaţii îşi şopteau cum că nevastă-sa ar fi o scorpie şi
că o să-l aducă în pragul disperării. Peste câţiva ani devine tânăr tată şi îşi
ţine copiii în braţe cu duioşie, umplândui-se sufletul de bucurie. Nevastă-sa
îi ceartă pe copii şi le ţine predici despre cum ar trebui să fie ei în viaţă.
El, pe de altă parte, îi încurajează să îşi creeze o personalitate şi să-şi
urmeze sufletul. Îşi vede odraslele crescând atât de repede, se alină cu gândul
că atunci când vor pleca, vor pleca cu vorbele lui în gând spre a deveni
adulţi. Anii trec şi tinerii îşi iau adio de la casa părintească pentru a-şi
clădi viaţa pe propriile puteri. Acum femeia îl cicăleşte necontenit, îl
învinovăţeşte pe el de frustrările ei, îi reproşează că nu aduce destui bani în
casă, că toată viaţa nu şi-au permis să trăiască într-un apartament mai mare,
că ea nu are bijuterii ca vecina şi aşa l-a făcut pe bietul om să nu mai vrea
să ştie de nimic- copiii sunt plecaţi departe şi au luat cu ei şi fericirea
lui.
Aud marea în liniştea serii. Va să
zică m-am plimbat uimitor de mult pierzând noţiunea spaţiului şi a timpului.
Nici nu îndrăznesc să îmi ridic mâneca şi să îmi arunc privirea peste ceas,
până la urma urmei nu sunt aşteptat acasă de nimeni. Îmi întorc capul şi încerc
să constat măcar lungimea drumului parcurs, însă fără reuşită. Ştiu doar că ei
îi plăcea marea. Spunea mereu că marea dansează, fiecare pas al ei având o
graţie infinită. Mie marea îmi spune poveşti. O aud vorbind despre sute, mii de
îndrăgostiţi ce-şi gravează dragostea în nisip şi îşi spun vorbe dulci
acompaniaţi de murmurul valurilor.
Din întuneric se desprind alte două
siluete- un el şi o ea. Ea este timidă şi s-a mulţumit doar să se cufunde în
geaca lui ce îi atârna larg pe umerii delicaţi. Îl iubeşte dar se teme să îşi
arate dragostea. Ştie că acasă o aşteaptă doi părinţi îngrijoraţi care o să o
mustre din nou fiindcă a ajuns târziu, o să-i spună iarăşi cu otravă în glas că
nu are să-l mai vadă niciodată. O să plângă din nou pe furiş când toţi dorm,
dar îşi acceptă soarta fiindcă îl iubeşte sincer. Ziua îl priveşte cu duioşie
şi-şi strecoară mâna în palma lui. Toate lacrimile vărsate îşi găsesc alinarea
în braţele lui. El, pe de altă parte, este conştient de puritatea şi inocenţa
ei şi, asemenea ei, poartă în suflet marea povară a iubirii. El era un
derbedeu, un golănaş care nu s-ar fi maturizat niciodată. Era un om sec care se
mulţumea cu foarte puţină afecţiune, nu voia să pară vulnerabil în faţa
celorlalţi. Ea însă l-a schimbat cu totul, sau cum i-ar plăcea ei să creadă,
l-a adus la el cel care era de fapt, cel ascuns după
masca de dur. Amândoi au trecut împreună prin toate, au reuşit să se desprindă
de lumea care vorbeşte, să fie doar ei doi. Îndrăgostiţii par să fi ieşit din
singura clădire luminată la ora aceea. Cu cât mă apropii mai mult cu atât mai
tare mi se pare că se înfiripă un cântec, o melodie lentă. Acum îmi amintesc-
este sala de bal în care am cunoscut-o. Venisem acolo în compania unui prieten,
în ciuda faptului că nu prea ştiam să dansez şi nici nu găseam o deosebită
plăcere în a o face. El îşi găsise o fată cu care dansa, iar eu stăteam pe
bancă cu un pahar de vin roşu în mână. Lângă mine s-a aşezat gălăgios o tânără
a cărei deschidere m-a surprins. Fară a mă cunoaşte mi-a spus că prietena ei
dansează şi că a rămas singură. Vorbele ei nu au sunat a apropo, ci mai mult a
confesiune. I-am mărturisit sincer că aş fi invitat-o la dans, dar că nu ştiu
să dansez. Mi-a spus că nu ar deranja-o să mă înveţe aşa că m-a apucat de mână
şi m-a făcut să mă ridic de pe bancă. Paharul de vin pe care până atunci îl
savurasem l-am dat pe gât şi am urmat-o în mulţime. Soarta a făcut ca fix atunci
să cânte o melodie lentă. Mi-a arătat câţiva paşi şi mi-a spus să-i repet. A
urmat o serie de melodii de acelaşi gen. Eu am urmat paşii iar ea şi-a plecat
capul pe umărul meu. La sfârşitul serii am ieşit amândoi şi, de teamă să nu îi
fie frig, i-am pus pe umeri geaca mea.
Mi-am aruncat privirea pe fereastră
şi am văzut doar câteva cupluri dansând, restul pregătindu-se de plecare. Mi-am făcut curajul să privesc chipurile
tuturor fetelor, cu riscul de a-mi frânge inima, am cautat-o în privirile
fiecărei domnişoare . Ochii negri. Era acolo, unde am întâlnit-o întâia oară,
unde a dansat cu capul plecat pe umărul meu, acum dansa în braţele altui
bărbat- însă privea în jos.
Lumina lunii se revarsă generoasă
peste întinderea de apă pe care încerc să o măsor cu gândul. M-am aşezat pe
trepte, ţinându-mi în palmă fragmente din suflet. Mă uram. Ştiam cum am
pierdut-o. „Mai mergem să dansăm?” m-a întrebat ea afişând firescul său zâmbet
larg, iar eu i-am răspuns cu o sinceritate idioată că nu prea mi-ar mai face plăcere.
Atunci am îndepărtat-o de mine. O ţineam captivă, departe de ceea ce iubea. Am
fost un prost! Uşa se deschide; nu îndrăznesc să-mi întorc privirea. Trece pe
lângă mine, fără măcar a mă observa o domnişoară. Recunosc parfumul ei de
vanilie. A ieşit singură. Mă ridic de pe
scări şi o prind din urmă. Îmi pun mâna pe umărul ei.
-
Dansaţi?
