Views.

Un pas de dragoste

joi, 23 mai 2013 - Publicat de Christine la 00:59


Îmi purtam paşii pe aleile singuratice ale oraşului ce găzduia povestea mea de dragoste. Încercam să îmi adun cugetările laolaltă şi să le pun într-o ordine, însă mintea îmi hoinărea mereu departe. Îi plăcea să zboare din nou în trecut, lângă ea, să mă facă să mai simt încă o dată blestemul ce mi l-a pus pe buze. Cândva mă dedicasem întru totul ei, simţeam cum ea ar fi ştiut mai bine ce să facă cu mine. O adoram – pe ea şi ochii săi negri. De ce? Era tot ce nu eram eu. Zâmbetul meu venea întotdeauna ca replică a zâmbetului ei.
O seară răcoroasă cu un cer imaculat. Parcă am mai trecut odată prin asta. Ultima oară când orele târzii m-au prins pe străzile friguroase a fost în compania ei. I-am pus pe umeri geaca mea. Ţin minte cum mi-a zâmbit jucăuş şi, într-o fracţiune de secundă, m-a recompensat cu un sărut pe obraz. Şi acum ştiu unde şi-a lăsat amprenta buzelor- exact pe mijlocul obrazului. Desigur că am purtat-o cu mine toată noaptea, şi nu numai, simt cum o voi purta o viaţă întreagă.
Jucăuşă era trăsătura care o caracteriza cel mai bine. Aş putea spune că tocmai firea ei copilăroasă m-a făcut să fiu nebun după ea. Avea acea sclipire în priviri, era mereu veselă şi radia de optimism. Pe de altă parte, eu eram o fire pragmatică şi serioasă chiar spre sumbră. Rar mă scoteai din gândurile mele şi era aproape imposibil să mă faci să schiţez măcar o urmă de zămbet pe faţă. Ea însă a reuşit să-mi demonstreze că pot fi chiar şi omul care nu credeam vreodată că aş putea fi. Avea obiceiul să vadă în fiecare lucru ceva frumos, cu o încărcătură poetică deosebită. Avea un cuvânt bun de spus despre orice. Îmi era extraordinar de simpatică, nu am putut niciodată să mă supăr pe ea, niciodată nu mi-a dat vreun motiv.
Ţin bine minte şi acum jocul pe care mi l-a arătat. Îmi spunea că o fascinează oamenii obişnuiţi care trec pe stradă. Nici nu am apucat să pun vreo întrebare fiindcă avea să-mi explice numaidecât. M-a provocat să construiesc o poveste în jurul a trei oameni întâmplători. Înainte să încep, ea m-a descris pe mine în ipostaza unui simplu trecător- chip obosit şi plictisit, mers legănat şi mâinile băgate în buzunare. Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi trădez  personalitatea în faţa atâtor străini dornici să soarbă,chiar şi preţ de câteva clipe, puţin din povestea mea, asemenea ei. Momentul a fost marcat şi de o altă realizare ce a dat naştere unei mari enigme în sufletul meu- ce a văzut ea într-un om atât de bătrânicios? Ştiam că aş fi putut să o întreb sincer, dar mi-era frică să nu cumva să o fac şi pe ea să se întrebe mai târziu acelaşi lucru. Mi-a spus că eu aş fi fost un scriitor de romane de dragoste care în viaţa de zi cu zi ar fi fost însă un singuratic şi un neînţeles. Vorbele ei nu mă supărau, fiindcă orice zicea, zicea cu zâmbetul pe buze şi cu o sinceritate angelică. Dar cum de era tocmai ea aici lângă mine?
Tot ce mai pot auzi este ecoul paşilor mei care se îndreaptă spre nicăieri. Străduţele acestea pustii nu mă infioară, ba din contră, îmi oferă un aer de siguranţă şi linişte. Nu cred că mai suportam să stau închis în garsoniera mea. Patul stă făcut de câteva zile, e neatins.  Am preferat să dorm pe canapeaua pe care obişnuia să stea ea în zilele în care aveam prea mult de lucru la birou şi îşi aducea romane de dragoste şi citea. Când dădea de vreun pasaj mai sensibil sau mai dramatic îl recita cu voce tare cât să-l aud, şi nicioadtă nu se aştepta la vreun răspuns din partea mea- ştia în ce măsură mă va atinge fiecre cuvânt şi că am să îmi întrerup munca doar ca să reflectez puţin asupra lui. Acum biroul meu este aglomerat cu fel de fel de scrisori jalnice pe care aş fi vrut să i le trimit. Am simţit nevoia să evadez.
Dintr-o dată, noaptea mi-a adus în cale un om. Mare mi-a fost mirarea să mai dau de cineva care să-mi împărtăşească neobişnuita dragoste pentru sumbrele străduţe pictate de lumina lunii. Privind mai atent am observat că cetăţeanul nu părea să urmeze un drum tocmai drept, sprijinindu-se din când în când ba de clădire, ba de asfalt. Beţivul nu îmi inspira tocmai un seniment de dezgust sau de frică, ci mai mult  un sentiment de milă. Mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu el, ce l-a adus în starea asta. Ceva trebuie să-l fi supărat tare de a ajuns să îşi bea minţile. Mi-l şi imaginez în noapte nunţii sale fiind fericit până la cer şi înapoi, îndrăgostit lulea, însă pe la fiecare colţ invitaţii îşi şopteau cum că nevastă-sa ar fi o scorpie şi că o să-l aducă în pragul disperării. Peste câţiva ani devine tânăr tată şi îşi ţine copiii în braţe cu duioşie, umplândui-se sufletul de bucurie. Nevastă-sa îi ceartă pe copii şi le ţine predici despre cum ar trebui să fie ei în viaţă. El, pe de altă parte, îi încurajează să îşi creeze o personalitate şi să-şi urmeze sufletul. Îşi vede odraslele crescând atât de repede, se alină cu gândul că atunci când vor pleca, vor pleca cu vorbele lui în gând spre a deveni adulţi. Anii trec şi tinerii îşi iau adio de la casa părintească pentru a-şi clădi viaţa pe propriile puteri. Acum femeia îl cicăleşte necontenit, îl învinovăţeşte pe el de frustrările ei, îi reproşează că nu aduce destui bani în casă, că toată viaţa nu şi-au permis să trăiască într-un apartament mai mare, că ea nu are bijuterii ca vecina şi aşa l-a făcut pe bietul om să nu mai vrea să ştie de nimic- copiii sunt plecaţi departe şi au luat cu ei şi fericirea lui.
            Aud marea în liniştea serii. Va să zică m-am plimbat uimitor de mult pierzând noţiunea spaţiului şi a timpului. Nici nu îndrăznesc să îmi ridic mâneca şi să îmi arunc privirea peste ceas, până la urma urmei nu sunt aşteptat acasă de nimeni. Îmi întorc capul şi încerc să constat măcar lungimea drumului parcurs, însă fără reuşită. Ştiu doar că ei îi plăcea marea. Spunea mereu că marea dansează, fiecare pas al ei având o graţie infinită. Mie marea îmi spune poveşti. O aud vorbind despre sute, mii de îndrăgostiţi ce-şi gravează dragostea în nisip şi îşi spun vorbe dulci acompaniaţi de murmurul valurilor.
            Din întuneric se desprind alte două siluete- un el şi o ea. Ea este timidă şi s-a mulţumit doar să se cufunde în geaca lui ce îi atârna larg pe umerii delicaţi. Îl iubeşte dar se teme să îşi arate dragostea. Ştie că acasă o aşteaptă doi părinţi îngrijoraţi care o să o mustre din nou fiindcă a ajuns târziu, o să-i spună iarăşi cu otravă în glas că nu are să-l mai vadă niciodată. O să plângă din nou pe furiş când toţi dorm, dar îşi acceptă soarta fiindcă îl iubeşte sincer. Ziua îl priveşte cu duioşie şi-şi strecoară mâna în palma lui. Toate lacrimile vărsate îşi găsesc alinarea în braţele lui. El, pe de altă parte, este conştient de puritatea şi inocenţa ei şi, asemenea ei, poartă în suflet marea povară a iubirii. El era un derbedeu, un golănaş care nu s-ar fi maturizat niciodată. Era un om sec care se mulţumea cu foarte puţină afecţiune, nu voia să pară vulnerabil în faţa celorlalţi. Ea însă l-a schimbat cu totul, sau cum i-ar plăcea ei să creadă, l-a adus la el cel care era de fapt, cel ascuns după masca de dur. Amândoi au trecut împreună prin toate, au reuşit să se desprindă de lumea care vorbeşte, să fie doar ei doi. Îndrăgostiţii par să fi ieşit din singura clădire luminată la ora aceea. Cu cât mă apropii mai mult cu atât mai tare mi se pare că se înfiripă un cântec, o melodie lentă. Acum îmi amintesc- este sala de bal în care am cunoscut-o. Venisem acolo în compania unui prieten, în ciuda faptului că nu prea ştiam să dansez şi nici nu găseam o deosebită plăcere în a o face. El îşi găsise o fată cu care dansa, iar eu stăteam pe bancă cu un pahar de vin roşu în mână. Lângă mine s-a aşezat gălăgios o tânără a cărei deschidere m-a surprins. Fară a mă cunoaşte mi-a spus că prietena ei dansează şi că a rămas singură. Vorbele ei nu au sunat a apropo, ci mai mult a confesiune. I-am mărturisit sincer că aş fi invitat-o la dans, dar că nu ştiu să dansez. Mi-a spus că nu ar deranja-o să mă înveţe aşa că m-a apucat de mână şi m-a făcut să mă ridic de pe bancă. Paharul de vin pe care până atunci îl savurasem l-am dat pe gât şi am urmat-o în mulţime. Soarta a făcut ca fix atunci să cânte o melodie lentă. Mi-a arătat câţiva paşi şi mi-a spus să-i repet. A urmat o serie de melodii de acelaşi gen. Eu am urmat paşii iar ea şi-a plecat capul pe umărul meu. La sfârşitul serii am ieşit amândoi şi, de teamă să nu îi fie frig, i-am pus pe umeri geaca mea.
            Mi-am aruncat privirea pe fereastră şi am văzut doar câteva cupluri dansând, restul pregătindu-se de plecare.  Mi-am făcut curajul să privesc chipurile tuturor fetelor, cu riscul de a-mi frânge inima, am cautat-o în privirile fiecărei domnişoare . Ochii negri. Era acolo, unde am întâlnit-o întâia oară, unde a dansat cu capul plecat pe umărul meu, acum dansa în braţele altui bărbat- însă privea în jos.
            Lumina lunii se revarsă generoasă peste întinderea de apă pe care încerc să o măsor cu gândul. M-am aşezat pe trepte, ţinându-mi în palmă fragmente din suflet. Mă uram. Ştiam cum am pierdut-o. „Mai mergem să dansăm?” m-a întrebat ea afişând firescul său zâmbet larg, iar eu i-am răspuns cu o sinceritate idioată că nu prea mi-ar mai face plăcere. Atunci am îndepărtat-o de mine. O ţineam captivă, departe de ceea ce iubea. Am fost un prost! Uşa se deschide; nu îndrăznesc să-mi întorc privirea. Trece pe lângă mine, fără măcar a mă observa o domnişoară. Recunosc parfumul ei de vanilie.  A ieşit singură. Mă ridic de pe scări şi o prind din urmă. Îmi pun mâna pe umărul ei.
-          Dansaţi?