Mi-am ocolit mult drumul spre casă pentru a mai urmări o dată paşii făcuţi împreuna .
Tot ce mă înconjura era reflecţia sentimentelor mele. Ploua, iar fiecare lucru avea o nuanţă sumbră, imaginea exactă a unei seri ploioase de toamnă .
Fiecare picătură de ploaie îmi păta sufletul şi mai mult. Îmi doream să fii lângă mine. Să risipeşti norii şi să aduci soarele .
Zgomotul ploii îmi răvăşea gândurile iar răcoarea de afară îmi pătrunsese şi în suflet .
Păşeam visătoare pe strada neînsufleţită, închizându-mă şi mai mult în mine .
Nu mă gândeam decât la ce a fost frumos … Dar de ce nu zâmbeam ? De ce ? Pentru că ce a fost frumos a trecut şi nu se va mai întoarce, rămân amintirile, nu mă pot hrăni cu amintiri şi vise ! Un om care face asta este un om ce trăieşte perfect, trăieşte perfect departe de realitate, răutate şi suferinţă, dar eu nu ! Sunt pregătită să înfrunt viaţa şi să o învăţ care e rostul ei ! Să-i zic cum ar vrea oamenii să trăiască, cum ar trebui fiecare copil să zâmbească, cum fiecare părinte ar trebui să iubească, cum fiecare dintre noi ar trebui să cunoască dragostea şi frumosul …
Revenind …
Voiam ca drumul meu să dureze cât mai mult, ca ploaia să îmi inunde sufletul şi să mă facă să sufăr. Da ! Să sufăr pentru că trebuie iar apoi să zâmbesc şi să imi dau seama că tot răul se îndreaptă spre bine .
Am început să râd pentru că mi-am dat seama că nu merită şi mi se părea prostesc de hilar să încerc să sufăr când defapt nu e aşa …
Şi ploaia s-a oprit …
