Pășeam pe aceeași nesfârșită alee
umbrită de copacii plecați pe de o parte și de alta. Umbrele nu îmi pătau
calea, ci sufletul. Parcă mă blestemau cu foșnet de frunze să trec mereu pe
acolo. La plecare însă nu îi mai auzeam sau vedeam – dispăreau din jurul meu la
fel ca tot ce mă înconjura.
-
Pot
să iau un loc? bătrâna care stătea pe bancă și-a întors încet privirea blândă
spre mine.
-
Desigur
domnișoară.
Inima îmi bătea haotic în ciuda faptului că mai făcusem lucrul acesta de
sute de ori înainte.
-
Sunt
aici să îmi vizitez mama, am spus aproape șoptind. Simțeam cum nu mai am putere
în glas.
-
Mama
ta? Ce frumos din partea ta! De cât timp este aici?
-
De
mai mult timp decât ar crede...
-
Oh,
dragă – tinerețea ochilor tăi pare umbrită de o tristețe. Mama ta e bine? Mi-am
cufundat mâna în palmele sale a căror căldură mă cuprindea treptat. Voiam să îi
sărut mâinile dar am ezitat, temându-mă să nu o sperii.
-
Pare
să fie fericită...
-
Ei
bine, este foarte norocoasă că te are – m-a întrerupt ea, continuând pe un ton
mai vesel – foarte norocoasă că are pe cineva căruia să îi pese de ea.
-
Dumneavoastră
nu aveți nicio fiică?! am întrebat mânată de un impuls– ce imprudență ! Nu
aveți pe nimeni apropiat? am relauat apoi cu o voce scăzută.
-
Am o
fiică! a răspuns zâmbind.
-
Și vă
vizitează?
-
Oh,
domnișoară, ea a uitat de mine. Vorbele îi erau acompaniate de un zâmbet trist
pictat discret pe chip. În fiecare joi toată lumea primește vizite de la
familie, iar eu, iar eu prefer să vin aici și să admir natura până când
asistenta vine să mă ia inapoi înăuntru. Nu prea îmi place de ea – este mereu
agitată și îmi spune să mă calmez fără niciun motiv.
“Cum ar putea să uite
de ea?” O lacrimă involuntară și-a croit drum pe obrazul meu; am încercat să o ascund.
-
Sunt
sigură că fiica dumneavoastră vă va vizita curând. Cu fiecare cuvânt rostit
inima mi se spărgea în mii de cioburi ce aveau să se transforme în lacrimi. Cum
o cheamă?
Între timp un porumbel argintiu se apropia de
bancă. Aveam semințe pentru păsări în buzunar, cum obișnuiam să fac.
-
V-ar
plăcea să îl hrăniți? am întrebat bătrâna doamnă în timp ce îmi așterneam mâna
plină cu grăunțe în fața ei.
-
Nu
cred că i-ar plăcea să fie hranit de mine. tristețea îi răsuna în glas.
-
De ce
ați crede asta?
-
Nu
știu de ce, dar mereu văd porumbeii zburând speriați din fața mea – de
fiecare dată când stau pe această bancă, singură. Îi iubesc cu toată ființa
mea, de când eram copil am fost fascinată de grația lor, dar se pare că le este
frică de mine. Mi-a zâmbit dându-mi de înțeles că s-a împăcat cu ideea de-a
lungul timpului, chiar dacă i-a fost greu.
-
De ce
nu încercăm să îi hrănim împreună? Obișnuiam să fac asta și cu mama mea.
Am început să colorăm
asfaltul cu galbenul semințelor, iar în câteva clipe se adunaseră deja o
mulțime de porumbei la picioarele noastre.
-
Vedeți?
Vă simpatizează și ei.
-
Într-adevăr,
par atât de prietenoși acum! privea lung la ființele
mult-admirate și, pentru întâia oară, un zâmbet plin de fericire i-a
ornamentat chipul. Am continuat să îi hrănim. Numai sunetul armonios născut din
împletirea foșnetului de frunze și al murmurului porumbeilor umplea aerul.
-
Amelia,
am șoptit după un timp.
-
Poftim?
-
Uhm...
numele meu este Amelia.
-
Ce
nume frumos! Îmi pare atât de familiar! Cred că așa ar fi chemat-o pe fiica
mea, dacă aș fi avut una...
-
Dar ați
spus că aveți o fiică ! inima mea nu își mai urmărea portativul, scotea note
înalte, dese și incontrolabile.
-
Nu.
Nu am. Responsabilitatea unui copil m-a speriat toată viața.
-
Mama
mea gândea la fel, i-a fost teamă să aibă copii.
-
Însă
văd că și-a înfrânt frica!
-
Da...și
nu a regretat asta nicio clipă! Am devenit foarte apropiate. Ne plimbam mereu
prin parc, stăteam pe aceeași bancă în fiecare zi, hrănind porumbei, iar
câteodată ne uitam la formele interesante ale copacilor. Avea darul de a-i găsi
pe cei mai frumoși!
-
Vezi
copacul de acolo?! m-a întrerupt ea entuziasmată. Arată exact ca un pocal!
-
Așa
este! am exclamat. În acel moment eram plină de speranță – am simțit-o așa
aproape de mine. Apoi s-au așternut câteva clipe de liniște.
-
Pe
fiica mea o cheamă Amelia!
-
Îți
amintești?!
-
Da,
bun venit înapoi, draga mea.
Sute de lacrimi mi-au inundat
ochii. Ea era aici, din nou lângă mine, așa cum a fost mereu– aproape mereu...
I-am sărutat mâinile și am îmbrățișat-o cu disperare. Îmi ținea capul în
palmele udate de suferința mea. Îi simțeam dragostea și căldura sufletească-
neprețuit moment.
-
Mamă...
mi-am abandonat trupul brațelor ei ocrotitoare.
Fericirea pe care o trăiam,
chiar și conștientă fiind de efemeritatea ei, era îmbătătoare,obsedantă și
totuși atât de iluzorie.
-
Scuză-mă...
-
Te
iubesc...
-
Domnișoară,
ce faci?! Te rog să te îndepărtezi de mine! AJUTOR!!! AJUTOR!!
-
N-n-nu...
S-a ridicat panicată de pe bancă, speriind toți
porumbeii care și-au luat zborul împrăștiindu-se.
Asistenta
a venit și a imobilizat-o. Era foarte agitată și țipa. Nu puteam face nimic.
Stăteam și priveam cum mama mea devenea din nou un străin. Lacrimile îmi
întunecau privirea iar sufletul mi se sfâșia pe dinăuntru, țineam închis în
mine un urlet înfricoșător de durere. Mi-am simțit picioarele moi – tot ce mai
puteam auzi era doar asistenta care striga „Calmați-vă doamnă, calmați-vă!”
(
“Cândva ai fost aici” )
