*

Copilăria mi-am petrecut-o în Brighton alături de părinții mei. Nu prea aveam rude prin preajmă așa că a trebuit să ne descurcăm singuri. O auzeam rareori pe mama vorbind de sora ei, despre care, trăgând cu urechea, am aflat că este puțin senilă. Nu țin minte prea multe detalii. Știu doar că eram atât de atașat de structura „sora mamei” încât nu puteam să-i atribui titlul de “mătușă”. Îmi amintesc totuși una dintre vizitele pe care i le-am făcut când eram copil. Am ajuns destul de târziu la ea, eu fiind obosit am adormit în mașină, iar când m-am trezit am ieșit afară în răcoarea serii, fiind profund uimit de ceața extrem de deasă ce ne înconjura. Recunosc că m-am temut, era exact proiecția unei case bântuite, coșmarul oricărui copil. Interiorul era însă foarte primitor și sora mamei și-a îndreptat încă din primele clipe atenția asupra mea, zâmbind și exclamând neîncetat “Tânărule!”. Cred că atunci a fost ultima oară când am văzut-o.

Lăsând depănatul amintirilor la o parte, am avut un an epuizant. Am încercat să dau tot ce era mai bun din mine, să învăț și să mă dedic cu totul școlii. La începutul primului semestru aveam o prietenă- o chema Sharon. Nu puteam să spun că mă omoram după ea, în fond, nici nu știu ce am văzut în ea: avea ochii căprui spre verde, părul șaten, era cam nesuferită și exagerat de orgolioasă. Când i-am dat vestea despărțirii a cerut imediat un motiv întemeiat, pe care i l-am și oferit: “După cum știi, sunt în ultimul an. Vreau să aplic la un colegiu foarte bun care să îmi asigure un viitor. Relația noastră nu mai poate continua, de azi încolo trebuie să învăț, să învâț și numai să învăț.” Desigur că ei i s-a părut doar o scuză puerilă, născută din lipsa unui argument care să îmi susțină spusele. Era de asemenea și o fire foarte schimbătoare- când a văzut că nu am de gând să modific decizia luată, a început să îmi reproșeze că sunt un laș și că nu o să reușesc să ajung unde doresc. Vorbele ei mai tare m-au ambiționat și am vrut să-i demonstrez contrariul. Și uite-mă acum, pe picior de plecare, spre a începe un nou capitol din viața mea. Am fost admis la un colegiu de prestigiu din Londra, ceea ce înseamnă că îmi voi petrece următoii câțiva ani acolo. Plecatul de acasă într-un oraș străin implică o grămadă de responsabilități pe care de acum încolo trebuie să mi le asum. M-am gândit că s-ar putea să mă descurc greu cu banii, am decis să caut să mă angajez undeva unde programul îmi permite urmarea studiilor în voie, și care să îmi aducă măcar câțiva bani în plus. S-a mai ivit o șansă, venind chiar din partea mamei, să am un loc asigurat unde să pot sta, un loc nu așa de străin mie- casa “mătușii” mele. La început nu era sigură dacă să mă trimită sau nu acolo, dar în final, după monologul despre maturizarea mea în care i-am strecurat și posibilele avantaje ale situației pe care i l-am ținut, a ajuns la concluzia că este decizia mea. Simt cum voi lua parte la o nouă și interesantă poveste de viață, care mi se va scrie în fața ochilor, alături de femeia despre care nu știu aproape nimic și pe care nu am mai văzut-o de atâta amar de ani.                                                   

**

De o parte și de alta se zăresc doar case, i-am dat adresa șoferului de taxi care m-a luat de la gară, nu am nicio idee unde mă îndrept. Am început chiar să mă joc puțin cu imaginația mea și să presupun, oriunde mi se pare mie că încetinește puțin mașina, că una dintre casele pe care le văd poate fi cea în care voi sta. Nu multe erau luminate, semn că oamenii începeau deja să se retragă în paturile lor, în fața televizoarelor și să se pregătească de culcare. Partea aceasta a orașului pare destul de liniștită, dă impresia unui cartier de familiști. Nu mă simt deloc obosit, ci curios și foarte nerăbdător. Încep studiile abia de săptămâna viitoare, pâna atunci sper să mă acomodez locului. Mă uit după  case cufundate în beznă, trăind singură, nu văd de ce ar ține luminile aprinse. Am decis să stau pe locul din spate alături de valizele mele care mă înghesuiau, doar pentru simplul fapt că nu mă simțeam destul de deschis la vorbă încât să stau lângă șofer și să trăncănim tot drumul. Dintr-o dată pune o frână bruscă; primul meu gând a fost că am ajuns, dar apoi văd un tânăr fugind din fața mașinii. Nenorocitul, ce i se putea întâmpla! A avut mare noroc de data asta. Șoferul începe să mormăie ceva nemulțumit, nu am înțeles ce, dar probabil îl înjura pe amețit. A oprit mai târziu în fața unei case impunătoare, cu toate luminile aprinse. Mi-am spus că nu poate să fie asta, dar înainte să apuc să-i zic ceva șoferului, acesta a claxonat de două ori, în semn că am ajuns. Cobor din mașină trăgând valizele dupa mine și mă izbesc de o ceață albicioasă. Ce ciudat! Nu am observat-o până acum. Plătesc banii șoferului și mă îndrept spre ușa care mi se deschide chiar la timp în fața ochilor. Rămân uimit când realizez că sora mamei de acum corespunde perfect cu cea pe care o țin  minte din copilărie- o femeie scundă și subțirică, cu părul cărunt și ochii de un albastru hipnotizant, tremurul mâinilor destul de pronunțaț și vocea scăzută ce repeta obsesiv  “Tânărule!”. Trăiam parcă aceleași clipe de acum câțiva ani numai că în alt corp. I-am sărutat mâna și am intrat în sufragerie unde am fost întâmpinat de un miros puternic de țigară. M-am uitat împrejur dar nu am văzut nicio urmă de fum, iar ea nu fuma.

 Avea deja pregătită mâncarea pe care mi-a  pus-o grijulie în față. Am vrut să-i spun că nu mi-e foame, dar până la urma urmei era un prilej să mai stau cu ea înainte să merg la culcare. Nu m-a întrebat nimic, stătea și mă privea cum mâncam.

-          Ce tânăr ești! Fratele meu rămâne mereu tânăr!

Cuvintele ei nu păreau să aibă vreo logică, neavând vreun frate, așa că am decis să le ignor. M-am mulțumit doar să-i zâmbesc și să dau din cap afirmativ. M-a condus apoi într-o cameră de la etaj, camera mea. O încăpere simplă, cu un pat, un birou și un șifonier, exact ce-mi trebuie! Îmi așez frumos valizele și încep să le desfac. Simt un miros înecăcios de țigară. De unde să vină? Îmi arunc privirea pe fereastră, din ceața lăptoasă disting o siluetă. Pare să fie un bărbat întors cu spatele, care începe să se plimbe cu pași lenți pe mijlocul străzii. Își intoarce capul și îmi străfulgeră în minte imaginea celui pe care era să-l calce cu mașina; mă dau repede din fața geamului, puțin speriat. O avalanșă de întrebări mă macina, iar când să mă uit din nou pe fereastră omul dispăruse. Am decis că ar tebui să mă culc, poate drumul chiar m-a obosit.

***

Simt miros de fum de țigară. Îmi deschid încet ochii și văd totul neclar. Trupul îmi este paralizat, nu pot să-mi mișc mâinile, nici picioarele. În dreapta mea, lângă pat stă tânărul de afară, fumând tacticos, privindu-mă. Vreau să țip de spaimă, însă buzele n-au să mi se dezlipească. Se uită fix la mine, cu ochii săi albaștri infiniți, iar pe chip parcă îi înflorește un zâmbet ironic”Credeai că te poți ascunde?” sunt cuvintele pe care ar vrea să mi le arunce-n față. Sunt terifiat, iar liniștea apăsătoare în care zacem îmi alimentează frica. Nu scoate niciun sunet, își fumează liniștit țigara. Se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre fereastră apăsând cu putere pe podeaua veche. Fără să mă mai privească își aruncă țigara și dispare prin perete. Se vede lumina farurilor unei mașini, un scârțâit de frâne sparge liniștea finalizând într-o bubuitură asurzitoare. Chiar nimeni nu a auzit? Nici mătușa?!

Deschid ochii și lumina soarelui inunda încăperea. Nu se auzea niciun tril de păsări, niciun zgomot, nimic...

Să fi fost oare un vis?  Un coșmar terifiant? Cobor scările în speranța că o voi găsi pe mătușă. Stătea singură la masa din bucătărie, cu o ceașcă de ceai în mâna tremurândă, privind pierdută pe fereastră. Chiar dacă ziua este un simbol al siguranței și al adevărului, imaginea femeii mă ingrozește.

-          Lui nu îi place că ești tânăr, a spus ea apăsat.

-          Lui cui? Cine este EL?

-          El vrea să plece.

Spusele ei nu aveau sens.

“Fratele meu rămâne mereu tânăr.”

 Pun mâna pe telefon și o sun pe mama, lucruri ciudate și necurate par să se întâmple. Mi-e frică să nu mă creadă nebun, așa că am să-i pun doar o întrebare. După câteva secunde lungi răspunde cu glasul ei plin de bucurie.

- Mamă, tu ai vreun frate? Întrebarea mea a făcut loc unui moment de liniște, probabil nu se aștepta la o așa ceva.

- Uh... am avut- începe ea cu o voce tremurândă- am avut un frate, dar a murit când era încă în floarea vârstei, așa de tânăr, prea tânăr ...

Tresar de fiecare dată când aud cuvântul “tânăr”, parcă este un blestem, o incantație aducătoare de necazuri. Îmi iau inima în dinți și îi adresez, cu teamă în glas, încă o întrebare:

-          Cum a murit?

-          A… a fost implicat într-un accident de mașină. Trecea strada și o mașină a pierdut controlul volanului și a intrat pe contrasens. El a încercat să fugă însă a fost prins între mașină și zidul unei case…

Acum totul pare să aibă sens, să fie el oare neliniștit?

****

Mă văd pe mine. Eu sunt acela! Mă plimb singur pe stradă. Nici nu mă mai miră faptul că nu am nicio domnișoară la braț. Sunt un tânăr certat cu realitatea asta. Încerc și eu, ca toată lumea, să am grijă să-mi croiesc un viitor. Îmi doresc ce este mai bun pentru mine și muncesc pentru asta. Dar de multe ori nici măcar nu știu ce este cel mai bine pentru mine, fiindcă nu știu ce vreau. Îmi vine greu să mă caracterizez. Mi-am dat seama că nu știu mai nimic despre mine când cineva m-a întrebat care este culoarea mea preferată, și nu am știut să răspund. Nu știu nici ce cărți prefer, nu am un ideal feminin după care să mă ghidez în alegerile mele. Merg la voia întâmplării, pun totul pe seama destinului și mă supun Universului; dar nu ma simt o persoană. Persoanele au personalitate, eu...

Singurul meu regret este că nu am realizat mai nimic în viața asta. Niciodată nu am considerat că iubirea ar fi ceva important, țineam la oameni, dar niciodată n-am iubit. Îmi era tare ușor să frâng sentimentele unei fete doar pentru că aveam impresia că și ea era la fel de indiferentă ca și mine când venea vorba de iubire. Am învățat mult, dar asta ca un pariu pe care l-a pus viața cu mine, că mai departe n-am să mai merg, și se pare că o să câștige.

Unii spun că viața e frumoasă și ai atâtea de facut, că nu ai cum să te plictisești. Probabil nu știu ce pierd, nu am avut prea mari țeluri sau dorințe cărora să îmi dedic scopul existenței mele pe Pământ.

Îmi arunc țigara din mână și se pare că vreau să trec strada. Aștept ca mașinile să oprească și mă dau jos de pe trotuar. Ajung la mijlocul străzii și aud scârțâind frânele unei mașini. Îmi întorc privirea și o văd îndreptându-se spre mine. Încerc să fug, dar când ceva ți-e scris, se întâmplă.

“Lui nu îi place că ești tânăr! El vrea să plece. Acum rămâi tu tânăr pentru totdeauna.” Se aude ca un ecou glasul mătușii mele.