Erau foarte grăbiți și agitați.
- Rupert, cheile sunt pe masă în bucătărie, mâncare este în frigider, dacă mai aveți nevoie de ceva o sunați pe Vivian dar nu cred că o să fie cazul, sunteți mari deja ! a spus pe fugă doamna Wilsone.
- Nu am destul loc în valiză ! a exclamat domnul Wilsone chinuindu-se să mai bage câte ceva înauntru.
- Tată, nu cred că e necesar să iei și televizorul cu tine, oricum nu cred că mai ai loc de canapeaua pe care tocmai ai îndesat-oîn bagaj.
Rupert si Bob au început să râdă. Harriet nu părea deloc amuzată de gluma lui, ba din contră , o considera puerilă.
- Vă pot ajuta cumva ? a sărit aceasta.
- Nu, nu, ăă, Rupert, coboară te rog în pivniță și adu-mi geamantanul acela mare si verde.
- Avem pivniță ? a continuat Rupert în glumă. Harriet nu a schițat nici un zâmbet.
- Scumpule, ne cam grăbim, nu crezi că ar fi cazul să ne ajuți ?! a exclamat doamna Wilsone.
- - Pff ! Bob, vino cu mine, cine știe de ce dăm acolo.
Sub scări, ascunsă parcă de ochii trecătorilor, se afla o ușă veche și destul de mică. Rupert a apăsat încet pe clanță și a deschis-o. Părea o intrare spre ... nicăieri. Întunericul domina încăperea. A pășit nesigur pe prima treaptă, apoi și-a întors privirea către Bob.
-Nu vii ?
- Ți-e frică ? a întrebat Bob sfidător.
- Pf ! Mie ? Frică ? Nu prea cred ! E o simplă pivniță ! Rupert a apăsat pe întrerupător însă lumina era foarte slabă și pâlpâia.
Fiecare treaptă veche scârțâia sub picioarele băieților. Încăperea era destul de întunecată și răcoroasă. Cei doi coborau încet privind din când în când la becul ce lumina încăperea și reda trăsăturile stranii ale locului. Când au pășit pe ultima treaptă, lumina s-a stins. Cei doi au tresărit.
- Ți-e frică ? a întrebat Rupert.
- De ce întrebi ?
- Păi mie nu-mi este !
- Nici mie .
Amândoi erau destul de nesiguri pe ce spuneau. Camera avea două mici ferestre întunecate de gratii negre și groase ce lăsau doar câteva fâșii de lumină să pătrundă înăuntru. Într-un colț se afla geamantanul cel mare despre care vorbea domnul Wilsone. Rupert s-a repezit să-l miște. Un nor de praf a ieșit din valiză provocându-i o tuse urâtă lui Bob.
- Hai să-l luăm odată !
Bob a urcat cu geamantanul în față.
Rupert privea încă pivnița ce-i provoca totuși un sentiment de teamă. Analiza curios tot ce-l înconjura, rareori mai coborâse acolo. Când a văzut că a rămas singur în încăpere și că prietenul lui, Bob deja urcase s-a grăbit să iasă și el.
Când a pășit hotărât pe prima treaptă aceasta s-a rupt. Inima i-a tresărit puternic. Rupert a simțit ceva sub picioare, ceva ce nu era doar lemnul putred ce cedase sub presiune. S-a aplecat și a băgat mâna curios în... treaptă. Și-a trecut degetele peste ceva. Ceva era acolo ! Cu mișcări lente a scos curios obiectul. Privea uimit, răsucindu-l, examinându-l. Parea a fi o carte. Dar ce ar căuta o carte ascunsă într-o treaptă ? Era ciudat.
Un nou sentiment l-a cuprins pe Rupert, de data aceasta un sentiment înfiorător. A deschis cartea . În acel moment i-a străfulgerat în minte imaginea lui deschizând jurnalul lui Harriet. Acesta a închis cartea, fiind cuprins de un sentiment de vinovăție, mâinile îi tremurau din ce în ce mai tare. A vrut să o pună înapoi de unde a luat-o. În momentul acela a simțit o mână rece pe umăr. Inima aproape îi străpungea pieptul. Și-a întors înfiorat privirea – era Harriet. Rupert a răsuflat ușurat, iar pulsul a început să-i revină la normal. Ochii fetei îl priveau mirați – contactul vizual era însoțit de un moment de liniște.
- M-am îngrijorat când am văzut că nu vii. a întrerupt Harriet tăcerea. Ce făceai aici ?
- M-am îngrijorat când am văzut că nu vii. a întrerupt Harriet tăcerea. Ce făceai aici ?
- Ă, nimic. Doar s-a rupt scara când am pășit pe ea.
- Și te-ai lovit ?
- Nu, nu, doar că am găsit un fel de car... Rupert s-a oprit brusc.
- Un fel de ce ?!
- Un fel de problemă cu lumina de aici. Becul s-a ars. Nimic interesant.
- A, atunci bine . Părinții tăi vor să plece. Haide !
Rupert a pus cartea înapoi și a urmat-o pe Harriet afară. Părinții lui deja puneau bagajeleîn mașină. Acesta s-a grăbit să-și ia la revedere.
- Aici erai ! a spus doamna Wilsone încântată, luându-l în brațe pe Rupert. Acesta îi privea stânjenit pe Harriet și Bob. Noi plecăm acum – a continuat mama sa – să aveți grijă de voi și să vă feriți de necazuri !
- Stai liniștită, mama. Doar tu ai zis : suntem mari deja.
Doamna Wilsone i-a îmbrățișat ocrotitor pe toți.
- Să va distrați ! Și nu-ți mai face griji, mamă. Vă iubesc.
Domnul Wilsone le-a facut cu mâna, apoi mașina a pornit.
- Am adus un film de groază ! a spus Bob.
- Cum ?! Crezi că fiind singuri în casă ne vom uita la așa ceva ? Nu nu nu..
- Haide Harriet, și ție îți plac .
- Da dar...
- Haide sus să ți-l arăt !
Rupert a rămas afară singur, stătea pe bordură privind mașina părinților cum se îndepărta . Înca se gândea la cartea aceea. Oare ar fi trebuit să le spună și celorlalți ?...
