Harriet era singură în camera oaspeților și citea o carte – era trează de ceva vreme. Sunetul dulce al trilului de păsări i-a trezit în suflet un sentiment puternic de admirație față de tot ce o înconjoară. Era atrasă de lume
a veche, cea ilustrată în cărți, de oameni, de modul lor de viață și în special de iubirea timidă și sinceră de atunci.
“Erau alte vremuri – când o simplă privire galeșă provoca atâta bucurie inimii încât o facea să izbească violent limita pieptului, iar ochii sfioși se întâlneau cu greu apoi. Poveștile de dragoste,mereu incitante, erau adesea interzise. Trebuiau să lupte în numele iubirii și să cucerească inima ce greu se lăsa prinsă în lanțurile groase ale dragostei.”
Harriet a tresărit la auzul ușii deschizându-se și a închis în grabă jurnalul. În cadrul ușii s-a strecurat curios capul lui Rupert.
- Deranjez?
- Ah ! Nu ... deloc…
- Ce făceai?
- Citeam. Nu e evident? A spus Harriet puțin iritată.
- Uhh… nu trebuie să mă iei la bătaie acum…
Rupert știa cum să o facă să zâmbească. Adesea, simpla lui prezență o bine-dispunea, însă nu arăta asta. Harriet îl adora pe Rupert și modul lui de a fi, însă nu lăsa să se vadă tocmai ca să nu-i dea nas. Dacă nu primea atenție se plictisea. Din spatele lui Rupert a apărut și Bob.
- Au venit părinții. Sunt acasă, gata distracția !
- Mama ne-a pregătit masa, haide !
Cei trei au coborât la parter și au dat de masa frumos aranjată ce atrăgea atenția. Erau fix trei farfurii, semn că părinții lui Rupert nu aveau de gând să ia masa cu ei. Ușa de la intrare era larg deschisă, soții Wilsone fiind prin curte. Un lătrat puternic și insistent se auzea din casa din față. Era Skippy, câinele lui Bob, care probabil era nerăbdător să-și revadă stăpânul. Bob a spus calm : ”O să-l scot la plimbare imediat ce termin de mâncat. ” S-au așezat la masă și au început să vorbească nimicuri. Doamna Wilsone și-a făcut apariția în încăpere.
-Bună dimin… Ah ! Dar ce se … ?!
Skippy a intrat agitat în casă, gonind printre picioarele doamnei Wilsone, lătrând de mama focului. A înconjurat masa la care se aflau cei trei de doua ori apoi s-a îndreptat către ușa de la pivniță, lătrând amenințător în continuare. Bob s-a ridicat de la masă și a cuprins în palme mica bestie. Toți s-au pierdut într-un moment de tăcere, cu privirile ațintite asupra lui Skippy, ce era încă agitat și se zbătea în brațele băiatului.
- Potaie afurisită ! Chestie bună de nimic ! vocea puternică a doamnei Allen se auzea de afară. Aceasta a apărut într-un final în ușă, sprijinindu-și mâinile de genunchi, gâfâind asurzitor. Doamna Allen, mama lui Bob, era o femeie voluptoasă, foarte puțin feminină, cu părul creț mereu strâns într-o coadă la baza capului, o fire ageră la mânie și cam încuiată.
- Margaret ! Bună scumpo ! Scuză-mi javra, nu știu ce l-a apucat . Lătra încontinuu iar când am deschis ușa să verific poșta probabil a țâșnit afară. Crede-mă pe cuvânt că nici nu am știut că a plecat până nu am auzit lătratul lui familiar venind din ... altă casă. Doamna Allen s-a amuzat copios pe seama propriilor spuse, iar ca să nu o lase așa, Margaret Wilsone a schițat un zâmbet.
- Nu e nimic ! Ce mare scofală – i-o fi fost dor de Bob.
- Bob, du pocitania înapoi în casă !
Bob s-a conformat, Harriet și Rupert au urcat la etaj, iar Margaret a invitat-o pe doamna Allen să rămână la un ceai, la o poveste ...
- Ciudat câine ! a spus Rupert către Harriet.
- Ciudată mamă ! a replicat ea.
- A mea ?
- Eee... Ești prost !
- Pot trăi cu asta. Mama lui Bob? De ce? Ce are?
- E genul de persoană pe care nu mi-aș dori-o în jurul meu. E așa... – Harriet nu vroia să o jignească, în fond, nu avea nici un drept să o facă- așa ... simplă.
- Bine că ești tu complicată !
- Nu ... nu înțelegi ... lasă...
- Ba da... înțeleg ! Glumeam puțin.
- Ha... ha... ha...
- Ești rea !
- Mersi . a spus ea cu o notă de îngânfare.
- Mrrrr .
- Ce a fost asta ?
- Sunt un leu !
- Ești un prost !
- Am să te mănânc ! RAAWRR !
- Ce copil ești !
- Sunt regele junglei !
“Erau alte vremuri – când o simplă privire galeșă provoca atâta bucurie inimii încât o facea să izbească violent limita pieptului, iar ochii sfioși se întâlneau cu greu apoi. Poveștile de dragoste,mereu incitante, erau adesea interzise. Trebuiau să lupte în numele iubirii și să cucerească inima ce greu se lăsa prinsă în lanțurile groase ale dragostei.”
Harriet a tresărit la auzul ușii deschizându-se și a închis în grabă jurnalul. În cadrul ușii s-a strecurat curios capul lui Rupert.
- Deranjez?
- Ah ! Nu ... deloc…
- Ce făceai?
- Citeam. Nu e evident? A spus Harriet puțin iritată.
- Uhh… nu trebuie să mă iei la bătaie acum…
Rupert știa cum să o facă să zâmbească. Adesea, simpla lui prezență o bine-dispunea, însă nu arăta asta. Harriet îl adora pe Rupert și modul lui de a fi, însă nu lăsa să se vadă tocmai ca să nu-i dea nas. Dacă nu primea atenție se plictisea. Din spatele lui Rupert a apărut și Bob.
- Au venit părinții. Sunt acasă, gata distracția !
- Mama ne-a pregătit masa, haide !
Cei trei au coborât la parter și au dat de masa frumos aranjată ce atrăgea atenția. Erau fix trei farfurii, semn că părinții lui Rupert nu aveau de gând să ia masa cu ei. Ușa de la intrare era larg deschisă, soții Wilsone fiind prin curte. Un lătrat puternic și insistent se auzea din casa din față. Era Skippy, câinele lui Bob, care probabil era nerăbdător să-și revadă stăpânul. Bob a spus calm : ”O să-l scot la plimbare imediat ce termin de mâncat. ” S-au așezat la masă și au început să vorbească nimicuri. Doamna Wilsone și-a făcut apariția în încăpere.
-Bună dimin… Ah ! Dar ce se … ?!
Skippy a intrat agitat în casă, gonind printre picioarele doamnei Wilsone, lătrând de mama focului. A înconjurat masa la care se aflau cei trei de doua ori apoi s-a îndreptat către ușa de la pivniță, lătrând amenințător în continuare. Bob s-a ridicat de la masă și a cuprins în palme mica bestie. Toți s-au pierdut într-un moment de tăcere, cu privirile ațintite asupra lui Skippy, ce era încă agitat și se zbătea în brațele băiatului.
- Potaie afurisită ! Chestie bună de nimic ! vocea puternică a doamnei Allen se auzea de afară. Aceasta a apărut într-un final în ușă, sprijinindu-și mâinile de genunchi, gâfâind asurzitor. Doamna Allen, mama lui Bob, era o femeie voluptoasă, foarte puțin feminină, cu părul creț mereu strâns într-o coadă la baza capului, o fire ageră la mânie și cam încuiată.
- Margaret ! Bună scumpo ! Scuză-mi javra, nu știu ce l-a apucat . Lătra încontinuu iar când am deschis ușa să verific poșta probabil a țâșnit afară. Crede-mă pe cuvânt că nici nu am știut că a plecat până nu am auzit lătratul lui familiar venind din ... altă casă. Doamna Allen s-a amuzat copios pe seama propriilor spuse, iar ca să nu o lase așa, Margaret Wilsone a schițat un zâmbet.
- Nu e nimic ! Ce mare scofală – i-o fi fost dor de Bob.
- Bob, du pocitania înapoi în casă !
Bob s-a conformat, Harriet și Rupert au urcat la etaj, iar Margaret a invitat-o pe doamna Allen să rămână la un ceai, la o poveste ...
- Ciudat câine ! a spus Rupert către Harriet.
- Ciudată mamă ! a replicat ea.
- A mea ?
- Eee... Ești prost !
- Pot trăi cu asta. Mama lui Bob? De ce? Ce are?
- E genul de persoană pe care nu mi-aș dori-o în jurul meu. E așa... – Harriet nu vroia să o jignească, în fond, nu avea nici un drept să o facă- așa ... simplă.
- Bine că ești tu complicată !
- Nu ... nu înțelegi ... lasă...
- Ba da... înțeleg ! Glumeam puțin.
- Ha... ha... ha...
- Ești rea !
- Mersi . a spus ea cu o notă de îngânfare.
- Mrrrr .
- Ce a fost asta ?
- Sunt un leu !
- Ești un prost !
- Am să te mănânc ! RAAWRR !
- Ce copil ești !
- Sunt regele junglei !
